Pasiune neîncetată – Prolog
Au trecut doi ani de când am început un nou roman pe care, din nefericire, nu l-am terminat încă. Dar pentru a onora acest moment, m-am gândit să împărtășesc cu voi prologul, la care au survenit modificări în mod constant, întrucât pentru mine a însemnat enorm. Este ciudat să vezi cum evoluezi, cum modifici, cum îţi schimbi preferințele şi stilul.
Se află într-o cameră cu pereți înalți, văruiți într-o nuanță bolnăvicioasă de galben pai, cu un pian așezat în fața ferestrei și un șemineu poziționat pe peretele din fața ușii; camera dă un aspect primitiv – pentru un artist, desigur. Un fotoliu cu tapițerie veche, ce aduce aminte de anii '20, este poziționat în fața șemineului realizat din cărămizi ce par a se sfărâma în orice moment. Totul pare atât de vechi și în același timp interesant. Lângă peretele din fața ferestrei se află masa pe care își ține toate vopselele și ustensilele, iar lângă masă se află nelipsitul șevalet, ce acum ține o pânză în nuanțe aprinse. Și nu în ultimul rând, ea – Holly. Stă așezată pe scaunul înalt fără spătar ce o ajuta să-și relaxeze picioarele după ce fusese pusă pe drumuri pe întreg parcursul zilei.
Părul șaten deschis îi este prins într-un coc lejer ce îi conturează mai bine fața subțire și rozul obrajilor mereu prezent. Ochii săi de un verde crud ca al lămâii verzi își îndreaptă privirea spre perii pensulei cu care tocmai întinde culoarea.
Înmoaie pensula în apă şi o îmbibă într-un roșu aprins, perfect pentru un apus. Continuă să întindă culoarea pe întreaga suprafață a pânzei cu mișcări lente şi suave. În încăpere temperatura depășește douăzeci de grade, focul arzând puternic în șemineul din atelierul lui Holly. Sunetele clapelor unui pian răsună în întreaga încăpere. Singurele sunete care o pot inspira, pentru că ea nu pictează decât pe sunete. Este ca şi când ar face o poză a unei melodii. Pictează exact ceea ce-i transmite. Lasă pensula jos, pe marginea șevaletului, desfăcând mai apoi nodul şorțului plin de culori. Culori vii, vesele, dar enigmatice. Ultimul retuș pentru tablou era gata. Acum nu mai are decât de așteptat să se usuce în totalitate. Ah, şi da, momentul în care avea să-şi prezinte lucrările. Aveau să fie o mulțime de artiști şi oameni bogați, iar asta o înspăimântă. Bineînțeles, nu s-ar gândi la lucruri care poate nu aveau să se întâmple, precum momentul în care va apărea prințul pe cal alb, iar ea l-ar fi oprit pentru a îl picta - şi admira, desigur. Știa că avea să-i vină şi ei jumătatea, chiar dacă mai târziu. Are abia douăzeci şi doi de ani. Își desprinde părul din cocul în care era adineauri şi își trece de câteva ori mâinile prin el învârtindu-se în cerc. Desigur, avea să amețească, dar unde mai pui la socoteală că era frântă de oboseală şi ceasurile bat ora două noaptea? Practic, e deja destul de amețită. La fel de amețită ca atunci când a fumat pentru prima oară – şi ultima! Era atât de amețită încât vedea numai în ceață şi nici nu prea distingea sunetele. A fost o experiență neplăcută, pe care nu i-a spus-o mamei ei niciodată. Şi chiar dacă ar fi făcut-o, acum nu mai picta. În cel mai bun caz, era trimisă la mănăstire pentru șapte ani. În cel mai rău caz, ei bine, avea să nu mai existe. Mama ei nu a suportat nici odată ideea ca fetele să fumeze, chiar dacă şi ea a făcut-o cândva, de demult. Îți dorea ca unicul ei copil să nu repete aceeași greșeală.
Se lasă pe fotoliul confortabil din fața șemineului, închizând lent pleoapele, dar le redeschide brusc amintindu-şi că nu poate dormi pe un fotoliu, indiferent cât de comod ar fi fost. Se ridică pe vârfuri dezmorțindu-și spatele ce o cam durea. Îşi târăște leneș picioarele spre ușă, stingând becul şi închizând ușa în urma ei. Peste noapte focul avea să se stingă în șemineu, deci nu era o problemă. Şi, bineînțeles, avea timp şi tabloul să se usuce. Îşi apropie sprâncenele înaintând spre dormitorul ei, o cameră mică. Nici apartamentul nu e foarte mare, deci nu te-ai putea aștepta la vreun dormitor mega-luxos cu o dimensiune pe măsură. Dar niciodată nu a deranjat-o unde locuia, apartamentul ei fiind unul cald şi plin de culori vesele ce îți ridicau moralul şi îți așterneau un zâmbet plin pe față. Ca să nu mai vorbim de curățenia şi ordinea impecabilă prezentă în orice moment al zilei.
Deschide ușa dormitorului şi nu apucă să o închidă la loc, căci se repezi asupra patului comod ce o aștepta de câteva ore. Îşi îndesă capul în perne inhalând mirosul plăcut al detergentului cu arome florale. Știa că asta avea să o facă să adoarmă mai repede. Ce e mai plăcut decât niște așternuturi proaspăt spălate şi frumos mirositoare? Grele, pleoapele i se închise, cuprinzând-o într-un somn profund.
Se trezește peste câteva ore, în urma unor sunete ascuțite şi enervante. Întinde mâna spre dispozitivul care scotea sunetele - un ceas deșteptător electric. Se ridică în șezut ștergându-şi cele câteva lacrimi apărute în urma trezirii bruște. Îşi întinde brațele ducând mâna la gură pentru a-şi ascunde un căscat. Îşi coboară picioarele pe podea, o suprafață lemnoasă şi rece. Noroc de papucii ei pufoși. Zâmbește optimist la gândul că diseară avea să își prezinte câteva dintre lucrări în cadrul unei mari expoziții aflate chiar în New York.
***
Îndepărtează cu grijă praful inexistent de pe rochia mulată vișinie. Are emoții, iar emoțiile nu le simte doar ea, ci şi peștele ei care se tot foiește prin acvariu ca un singuratic ce este. Părul îi stă prins într-o coadă de cal, aproape perfectă. Dar punând la socoteală oboseala din ființa ei, poți spune că e perfectă. Niciodată nu s-a considerat perfectă, deși fiecare bărbat visează la o relație cu ea, indiferent dacă va dura câteva ore. Dar ea şi-a construit un zid împotriva tuturor bărbaților simpli așteptându-l pe cel perfect. Cel perfect care avea să-i oprească respirația de fiecare dată când erau aproape. Cel perfect care, şi-ar spune ea acum, „nu există”. Desigur, asta spune pentru că e sătulă să tot aștepte.
Deschide ușa sălii imense unde va avea loc tot evenimentul, urmată de niște domni amabili care s-au oferit a o ajuta să care tablourile. Mirosul de vopsea plutește în imensa încăpere. — Le puteți lăsa acolo, de aici mă descurc, rostește aproape fără vlagă fiind cuprinsă de emoții.
De ce mereu „aproape”? Pentru că ființa ei pendulează în a se menține într-o stare normală şi a fi cuprinsă de emoții. Practic, e aproape. Şi e aproape de el.
Ușa se deschide, dar nu se întoarce, bănuind deja cine ar putea fi. Continuă să așeze tablourile în spațiul rezervat. Respirația îi deveni tot mai apăsată, dar nu știa de ce. Era ca şi când ar fi deranjat-o prezența cuiva – în mare asta îi era reacția. Îşi întoarce discret privirea asupra persoanei care stătea așezată pe scaunul din fața pianului de câteva minute. Un bărbat cu părul blond-șaten, atrăgător dintr-o anumită manieră. Și probabil ar spune asta datorită umbrelor ce îi acoperă fața. Deci el era cel care intrase în încăpere în urmă cu câteva minute? El era cel căruia i se datora respirația apăsată? Din cauza lui Holly se simțea atât de stingherită? El era cel ce o deranjase pe Holly prin simpla prezență? Totuși e o încăpere imensă, iar distanța dintre ei doi e una destul de mare.
Termină de aranjat tablourile şi ia un loc lângă o fereastră imensă. De fapt, s-a așezat acolo ca să aibă priveliște asupra misteriosului din fața pianului. Îi aruncă câteva priviri discrete captându-şi atenția asupra tivului rochiei. În câteva minute s-au strâns mai mulți invitați, iar Holly decide că ar fi cazul să își ia locul în fața tablourilor sale, întâmpinându-i pe invitați. Mai arunca din când în când o privire asupra pianului, dar nu putea zări mare lucru, datorită mulțimii de persoane ce s-au adunat. Aceeași apăsare în respirație o simte şi privește în jur. Îl zărește fix în dreapta ei, la o distanță de vreun metru. Atent, privește asupra tablourilor realizate de ea. Zâmbește la fiecare în parte apoi își mută privirea pe ea, pe Holly, căpătând o privire serioasă.
— Frumoase tablouri, domnişoară Darren.
Roşeşte la vorbele bărbatului, zâmbind.
— O adevărată sursă de inspirație pentru compozițiile mele, continuă schițând un zâmbet.
Pentru Holly creează interes, iar asta doar pentru că, ei bine, bărbatul acesta o fascinează prin modul lui artistic de a analiza.
— Sunteți compozitor? decide să-l întrebe, zâmbind. Mai exact pianist.
Şi, o, Dumnezeule, cu asta a spus tot! Obsesia lui Holly pentru pian e ceva inimaginabil şi, desigur, mai nou obsesia pentru el e ceva cumplit.
— Nu știam că avem ceva în comun. Ador pianul. Mereu pictez pe... ăăă... melodii la pian.
— Mereu compun în atelierele pictorilor.
Asta e un fel de: „Pot să vin diseară la tine? Promit că nu fac mizerie!”. S-a ferit mereu de străini, dar pe el nu îl consideră un străin. Nu în totalitate.
— Ăăm, mai am câteva schițe acasă. Dacă vrei, poți veni pe la mine după ce terminăm aici. Apropo, Holly. continuă întinzând mâna politicos.
—Derek. Derek Harris. spune răspunzându-i la gest.
Atingerea lui îi trimise o vibrație enigmatică în întreg trupul.
