„Espresso tonic cu gândul la tine” e tot un fel de iubire

Știu că ne-am întâlnit în urmă cu prea mult timp ca să mai am curajul să menționez ziua, sper doar că ai fost atent la felul în care personalitățile noastre distincte rosteau nevoi diferite.

În fapt, sper că n-ai uitat cât de mult ți-am spus că urăsc cafeaua, că nu-mi plac deloc portocalele și că apa tonică mi se pare risipă de bani. Ei bine, eu n-am uitat, așa cum n-am uitat nici când ți-am spus că nu-mi place ciocolata, iar tu ai folosit asta drept scuză atunci când domnișoara de la unul dintre localurile pe lângă care am trecut ne-a sugerat să bem o ciocolată caldă la ei. „Domnișoarei nu-i place ciocolata” n-am cum să uit, așa cum nu pot uita nici fața pe care am făcut-o câteva luni mai târziu când ți-am văzut paharul cu espresso tonic, pe când noi deja eram de mult uitați de destin. Mi-am întors stomacul pe dos analizând ingredientele „magicei” băuturi răcoritoare: cafea, apă tonică și o felie de portocală. Cu siguranță ai fi râs de mine dacă ai fi văzut cum m-am dus să cer barista-ului acea băutură cu poza pe care tocmai o postasei pe Instagram. Și el s-a amuzat recunoscând faptul că poza era făcută de „domnul care lucra de zor pe acel MacBook”. Am tăcut, zâmbind rușinată în colțul gurii. Mi-am așteptat comanda la câteva mese de tine, parcă bănuind că urma să fiu surprinsă de gustul acelui lichid în două culori, ce mi-ar fi învăluit papilele într-un... DEZGUST TOTAL! Și tu ai fi râs și mai tare când mi-ai fi văzut reacția și abținerea de a nu vomita pe acea străduță renumită din spatele Universității. Probabil dacă eram în toane bune, lucrurile ar fi stat diferit și am fi fost la aceeași masă, străduindu-te să mă oprești din a cumpăra ceva ce mai târziu aș fi scuipat. Probabil mi-ai fi dat să gust din paharul tău și nu te-ai fi supărat dacă mi-ar fi plăcut. Diferența e că ai fi știut că nu o să-mi placă. Dar exact ce nu îți place, cu aia te obișnuiești. Am luat gurițe mici cât să-mi obișnuiesc papilele cu cele trei arome de care mă ferisem până atunci, începând să cred că nu-i atât de rău pe cât a părut la început.

O săptămână mai târziu m-am dus singură acolo, sperând doar că mă vei surprinde cu prezența ta. În plus, de data asta am fi lucrat amândoi, căci îmi luasem laptopul ca să mai scriu câte un poem pentru tine. Am știut ce să cer fără a fi nevoie să arăt din nou poza pusă de tine, și am înghițit în sec cu gândul la gustul care în continuare bântuia în mintea mea ca fiind ceva dezgustător.

Am avut aceeași reacție ca prima dată, dar vezi tu... oamenii fac lucruri de care știu foarte bine că le fac rău doar ca să simtă ceva. Gustul acela ușor amărui mă ducea cu gândul la tine, iar dacă stau bine să mă gândesc, poate și la buzele tale înmuiate în cafeaua aia amară pe care ți-o preparai în fiecare dimineață.

Noroc sau ghinion că a doua oară nu te-ai aflat acolo, pot spune doar că nu știu. Însă pot spune că mi-ar fi plăcut să fii acolo, să te deranjez din nou. Totodată m-aș fi simțit prost să te întâlnesc pentru a doua oară la localul tău preferat – astfel aveai să-l schimbi și n-aș mai fi știut pe unde umbli.

Au trecut prea multe luni de la întâlnirea noastră amară, iar eu am rămas cu acel gust atâta timp pe buze. Am rostit cele mai aprige cuvinte în numele tău și te-am trimis în locuri în care nu mi-aș dori cu adevărat să fii. Buzele mele ți-au șoptit numele cu atâta amar încât am impresia că ai simțit o înțepătură în piept de fiecare dată când îl rosteam. Atâtea luni au trecut și nu mai e cald – deci băutura răcoritoare ar trebui să iasă din calculul oamenilor normali. Mi-a fost din nou dor de tine, încât mi-am dorit să te mai simt încă o dată aproape. Ar fi trebuit să fie vinul fiert cel care mi-ar fi oferit răspunsul, însă vei rămâne surprins să afli că a fost cafeaua – amară, așa cum îți place ție. Mi-a fost rău de la ea, cum m-am și așteptat de altfel, dar ți-am spus că oamenii își fac rău singuri pentru un moment în care să simtă ceva.

Probabil nu o să crezi când îți voi spune că am învățat în sfârșit să fac cafea la ibric, ori că m-am dus la cel mai apropiat magazin să iau portocale și apă tonică. Nu mă întreba de ce, ori pentru ce. Să te invit, în niciun caz. Să te mai simt puțin aproape, poate. Să-mi fac rău singură din nou, categoric! N-am dat greș și am făcut espresso tonic, punând cuburi de gheață într-un sezon în care gheața se găsește cel mai aproape la pervaz. Am închis ochii când am băut din nou, după atâtea luni, acea „cafea” care m-a dus cu gândul la tine. Parcă erai acolo, parcă eu iar mă pregăteam să-ți scriu pe cărți versuri franțuzești cu trimitere la tot ceea ce simt despre tine. „Et si tu n'existais pas”... eu pentru cine aș mai scrie versuri pe care să le pun sub preș, ori în cutii poștale? „Et si tu n'existais pas”... eu nu mi-aș mai începe ziua cu espresso tonic în luna decembrie? „Et si tu n'existais pas”... probabil n-aș mai avea ce povesti, iar destinul nostru n-ar mai fi existat. La trecut, da, căci am înțeles că destinul nu înseamnă întotdeauna „toujours”, iar al nostru s-a împlinit la momentul potrivit. Te las să mă contrazici dacă asta intenționezi, însă destinul meu mi-a șoptit despre al tău că e cum zic eu.

Uneori astfel de lucruri răscolite prin suflet mă liniștesc complet, chiar dacă știm amândoi că e greșit ce se întâmplă. Doar că n-aș fi ajuns aici dacă nu rosteam într-o seară „Hey Siri, how to deal with missing someone”, iar Siri nu mi-ar fi recomandat articolul postat de verywellmind.com . Subpunct: „Write a letter” – which you don't have to send. Ei bine, nu ți-am trimis nimic, iar dacă tu crezi că asta e o scrisoare, eu zic mai mult că e pagina aia din jurnal pe care n-am avut curaj să o scriu, de teamă că voi face gaură în hârtie și voi toci penița stiloului.

Povestea noastră? Cred că e mai mult a mea, la cât de multe lucruri am de spus de fiecare dată când mă pun să-ți scriu. Povestea mea pe care tu nu o poți recunoaște. Povestea ta? Nu sunt curioasă să o aflu, de teamă că mă voi întrista atunci când voi afla că am fost refugiu pentru toată afecțiunea de care aveai nevoie și n-ai avut parte. Că te-ai putut liniști în brațele mele așa cum n-o mai făcuseși până atunci, așa cum oricum nu o să o mai faci vreodată. Viziuni diferite? Eu aș zice mai mult vieți cu destine separate.

Între timp mă bucur de un alt espresso tonic pe care îl servesc deja mult prea târziu, asumându-mi că îmi voi arunca ochii pe pereți până spre orele dimineții cu gândul la tine. Iar de data asta nu mă întristez, căci tocmai am realizat cât de amuzantă mi se pare povestea mea despre noi, încât nu mai sunt curioasă să aflu povestea ta despre noi – pe care știu oricum că nu vei avea curajul să o relatezi vreodată, recunoscând că nu prea ai fost atent atunci când eram lângă tine.

Dacă ai curaj, servește-te cu un espresso tonic și mai scrie bazaconii ca cele pe care le scriai când ne-am întâlnit ultima oară. Sunt convinsă că vei deschide totuși cartea de Zolla pe care ți-am scris franțuzisme, doar să te inspiri pentru o poveste care n-ar putea exista vreodată între noi.

Să ne revedem cu bine, zic!