despre eșecuri și încredere – sau lipsa ei

În urmă cu câteva zile am mers pe niște străduțe din București pe unde nu am mai călcat de 5 ani, străzi pe care visam cândva să le numesc „acasă”. Străzi pe care voiam să calc ca o studentă mândră că unul dintre cele mai de preț visuri i se vor împlini – acela de a fi actriță.

Îmi aduc aminte și acum ziua examenului, prima probă, pe care, spre surprinderea mea, am picat-o. Și nu faptul că am eșuat m-a distrus, ci lipsa curajului de a-mi imagina cum îmi voi putea continua viața departe de visul meu. Pentru că în acel moment eu nu mai vedeam o continuare logică în viața mea. Cum era posibil să înfrunt momentul eșecului? Tot Universul se prăbușise la picioarele mele într-o secundă. Plecasem din clădirea de la UNATC unde se ținuse proba și m-am așezat o stradă mai încolo pe un gard. Am început să plâng și am evitat să scot vreun sunet față de oamenii cu care eram. Cumva, îmi doream să fiu prima care digeră o astfel de informație. Când vezi pe legitimația de concurs cuvântul „RESPINS” îți cam vine să îți dai două. În primul rând, că n-ai fost în stare, iar apoi că nu ești suficient de bun. Ați spune că înseamnă unul și același lucru, dar nu-i așa. Iar asta o simți când mai treci prin câteva examene pe care calificativul „Respins” ți le înconjoară și îți dă lumea peste cap – și portofelul, dacă acel examen implică și bani.

Fusese primul examen din viața mea pe care îl picasem, deci mă simțeam ultima incompetentă de pe fața Pământului. Mă simțeam cumva de parcă mai bine nu veneam, mai bine trăiam cu regretul că nici nu am fost, decât să fiu și asta degeaba. Pentru că în acel moment eu nu câștigasem experiența, ci pierdusem ultimele frânturi de încredere pe care le mai aveam. După ce m-am liniștit și puteai discuta cu mine – adică să-mi vorbești și eu să te ascult – i-am sunat pe ai mei. Cumva, era în responsabilitatea mea să le spun că fiica lor, care a ales de una singură să-și părăsească locuința, orașul și județul, pentru a studia ceea ce îi făcea plăcere, a picat examenul pentru care se pregătise în ultimii ani. Deși încercam să mă mențin cumva pe poziție, am clacat fix când am spus cuvântul „RESPINS”, și evident că am început din nou să plâng. Tata mi-a spus atunci: „stai liniștită, nu e singurul examen important din viață pe care l-ai picat. O să mai urmeze și altele”. Cumva, încerca să mă împace cu gândul că unele lucruri așa sunt menite, iar eșecul face parte din noi și din tot procesul dezvoltării noastre. Ceea ce au omis ai mei a fost un singur detaliu, unul atât de important și pentru care i-am condamnat multă vreme.

În vară am avut un alt examen important, pentru care m-am pregătit multe ore și pentru care am cheltuit o căruță de bani, cum s-ar zice. Un examen care s-a terminat în câteva minute după ce mi s-a comunicat într-un fel sau altul că am fost o actriță din Fast & Furious. Cred că uitasem să menționez că fusesem la cinema cu câteva zile înainte să văd noul film apărut din serie, precum uitasem și ca în drum spre examen ascultasem faimoasa piesă We Own It.

După ce calificativul cu litera R mi-a apărut în față, eram doar furioasă. Pe mine, că nu am fost în stare, pe ai mei că nu m-au învățat cum să înțeleg eșecul, cum să-i fac față și să-l folosesc ca motivație. Am fost atât de supărată pe ei, pentru că nu le puteam spune despre acest examen, pentru că era micul meu secret și era atât de liniștitor să nu le aud oftatul dezamăgitor. Sau poate ei nu ar fi privit așa lucrurile, însă am făcut parte din generațiile care în copilărie au auzit foarte des vorba „cum adică nu ai fost în stare?”. Și realizăm cât de tare ne afectează acest lucru abia când ajungem oameni în toată firea. Oameni care greșesc, eșuează, iar apoi se condamnă pentru cele întâmplate.

Mi-a luat ceva vreme să accept situația și să îi iert pe ai mei că nici ei „nu au fost în stare” să mă învețe altfel. E dificil cum, de la o vârstă, a eșua nu mai devine o problemă chiar atât de gravă, iar familia este prima care îți este alături – exact cei care cândva te condamnau pentru că erai un copil în plină dezvoltare care învața mersul vieții și care se confrunta, evident, cu eșecuri mici specifice vârstei. Eșecuri care, pentru ei, păreau lucruri de neiertat.

Condamnarea asta inutilă ne afectează cursul vieții într-un mod semnificativ, începând cu faptul că evităm să mai trecem prin acele stări și alegem căi noi, opuse dorințelor, aspirațiilor și visurilor noastre. Căi pentru care avem de tras ani de zile, iar în final realizăm că nici măcar nu vrem să facem acel lucru.

P.S.: aici plângeam în urmă cu 5 ani.