Povestea mea e un fel de basm

Deși nu m-am considerat potrivită pentru acea meserie, iar gândurile mele aspirau spre lumea cărților, mi s-a făcut un dor uriaș de copii. Emotivă, ca întotdeauna, am știu că mă voi lăsa afectată de lucrurile care nu vor merge așa cum trebuie. Cu o responsabilitate uriașă, o frică de a nu călca strâmb, o lipsă a impunerii în fața copiilor, am dat greș cu lucrul care îmi aducea cândva zâmbetul pe buze. Deși mă necăjeau când nu ascultau, când plângeau nemotivat din dorința de a atrage atenția, când făceau lucruri pe care îi avertizasem să nu le facă, când nu stăteau pe scăunele în timp ce încercam să le spun o poveste, eu îi iubeam necondiționat de parcă ar fi fost proprii mei copii. Îi „mituiam” cu biscuiți atunci când îmi doream să nu mai plângă, ca să nu trezească ceilalți copilași, le puneam Cocomelon pe Netflix când încercam să-i adun într-un loc cât să-i pot stăpâni și liniști, îi țineam în brațe poate excesiv și îi „drăgăleam” când ar fi trebuit să fiu supărată pe ei că, din nou, n-au ascultat. Dar nu puteam, și le citeam în ochișori dezamăgirea atunci când refuzam să-i iau în brațe după ce tocmai îi mustrasem. M-am lăsat înmuiată de toate aceste lucruri și am ajuns să nu mai fac față. Atât am știut eu să fac și atât mi-a putut sufletul.

Deși mă mai gândeam la ei, nu le-am simțit dorul mai puternic ca acum de când am plecat. E greu să cauți în telefon o poză mai veche, dar să te lovești de atâtea cu copiii. Și îmi lipsesc, mult, poate prea mult. Am realizat că au crescut câteva luni sub ochii mei, iar eu nici măcar nu observasem asta. De Crăciun am primit cadou amprenta mânuței unui copilaș tare drag mie, de care mi-a fost greu să mă despart. O țin pe birou și mă uit la ea trecându-mi palma peste palma lui micuță. Și mi-am adus aminte cum a început toată iubirea asta, când el era atât de mic și plângea atât de tare. L-am ținut în brațe de parcă era al meu, l-am iubit așa cum ar trebui să îmi iubesc viitorii copii, l-am alinat atunci când i se făcea dor de „mama” și mă jucam cu el de parcă eram un prichindel de vârsta lui. Însă micuțul a crescut și am început să ne înțelegem altfel, strigându-mă „Asada”.

Apoi am văzut-o pe micuța cu care am început grupa. Cu părul ei buclat și blond, cu obrăjorii rotunzi și ochii mari, cu veșnica jucărie după ea, mi-a cucerit inima încă din prima secundă, când tot ce spunea era „mama” și „afală”, printre nestinsele lacrimi. Am ținut-o și pe ea în brațe, așa cum trebuie să ții orice bebeluș, și s-a format o relație specială între noi. Știam că greșisem iubind-o prea mult, căci căpătase un fel de dependență față de mine și tot ce puteai auzi uneori era un strigăt repetat „Alesanda”. Și pentru că așa sunt eu și n-am știut ce să fac mai bine, m-am dus cu fiecare ocazie să o consolez. Apoi au început zilele în care plecam după ce adormeau copiii, iar când se trezea mă căuta cu privirea întrebând „unde e Alesanda?”. Și nu se oprea din a întreba până nu i se oferea răspunsul.

În peisajul grădiniței mai era o fetiță care mi-a atras atenția din prima secundă în care i-am văzut jucăria din mână: o pisicuță gri din IKEA, asemănătoare cu cea pe care o aveam eu acasă. Mi-o luasem să-mi țină companie în primul an de facultate, când stăteam la cămin, iar fetița aceea îmi semăna din multe puncte de vedere. Deși nu venise foarte des la grădiniță, căpătase un atașament față de mine pe care nu mi-l puteam explica. Îmi plăcea să-i fac codițele, când protestul de acasă o punea în situația de a veni cu părul desprins. Era amuzant cum reușeam să o „păcălesc” și mai mult, să o conving să nu mai tragă de moațe, pentru că e foarte frumoasă cu cele două codițe. Era adorabilă cum negocia cu mine această provocare de a-i prinde părul. La doi ani și un pic îmi spunea că mă lasă să-i fac codițe, doar dacă îi dau peria după. Și , desigur, îi făceam pe plac. Dar condiția era să nu-și desprindă codițele. Apoi o vedeai cum mergea cu micuța perie de păr prin grupă și pieptăna părul copiilor, care, neînțelegând ce se întâmplă, o lăsau să se desfășoare. Cu o personalitate interesantă, fetița aceasta se liniștea adesea singură atunci când îi venea să plângă. Mi s-a părut surprinzător și interesant cum, un copil care n-a mai trecut pe la grădiniță de mai bine de patru luni, reușește să-și stăpânească lacrimile. Își refăcea în minte planul zilei, îl spunea cu voce tare, apoi continua joaca. Mi-am spus că va ajunge un om mare cu o așa atitudine independentă. Acasă spunea că se joacă cu „Aicada”, ceea ce nu putea decât să mă bucure.

Nu-l pot uita pe băiețelul care mă privea lung încă dinainte de a se afla în grupă. Venise la vizionare, nu mai era niciun copil în curte, toți plecaseră, iar eu am rămas cu el afară cât mama lui era în interiorul grădiniței. Țin minte că avea un tricou marca Tommy Hilfiger și o atitudine foarte interesantă. Deși se simțea rușinat de prezența mea necunoscută, se urcase pe o bicicletă din aceea pentru copilași și fugea de mine așteptând să vin după el. Aia a fost prima dată când ne-am jucat împreună, apoi când a venit în grupă am început să ne jucăm tot mai des. Prima zi de somn nu o pot uita nici acum. Deși pe timpul zilei nu plângea deloc, atunci când a venit ora somnului a început să plângă foarte tare. Și pentru că n-am știut să fac mai mult, m-am așezat cu el în pat și l-am lăsat să adoarmă cu capul pe pieptul meu. Se liniștise instant și adormise în câteva minute. Apoi a căpătat încredere și știa că sunt acolo când se va trezi. În suflețelul lui am rămas drept „Alec”, iar plecarea mea l-a întristat, căci după câteva zile în care nu mi-am făcut apariția, i-a spus mamei trist „nu veau a ghihi, nu e Alec”. M-am întristat știind că cei mici erau afectați de lipsa mea, însă știam că au rămas pe mâni bune și își vor reveni rapid.

Mai era o fetiță care venise în aceeași perioadă cu băiețelul de care am vorbit mai devreme. Surprinzător, a fost cea mai liniștită din toată grupa. Nu a plâns nici în prima zi, nici când a rămas la somn pentru prima oară, nici când mama ei a întârziat din cauza traficului și a ajuns mai târziu decât era obișnuită. În schimb, a plâns pentru prima oară la serbarea de Crăciun, când l-a văzut pe Moșul. Nu vorbea, însă ne înțelegeam din priviri și știa exact ce încercam să spun. În ultima vreme îmi tot spunea „uteee” de la „uite” și îmi arăta ce reușea să construiască din lego. Se bucura când mă vedea și venea din când în când la mine doar să mă îmbrățișeze. Dacă nici asta n-ar fi trebuit să mă înmoaie, atunci ce? Poate faptul că, așa cum știa ea, învățase să-mi spună „Ales”.

Ei erau copilașii care de la începutul anului au rămas în grupă și care au căutat în mine persoana în brațele cărora nu le-ar fi niciodată teamă, eu primindu-i cu toată dragostea. Dacă ar fi rămas doar ei în grupă, probabil ar fi fost altfel situația, pentru că atașamentul meu față de ei era uriaș. Și constat că încă nu s-a dus. Sunt sigură că în toată această perioadă au mai crescut, că acum probabil mi-ar pronunța altfel numele. Dar uneori e nevoie să plecăm, iar ăsta poate e doar unul dintre acele lucruri cu care ar trebui să ne obișnuim de-a lungul vieții. Mă simt mai bine și parcă nu-mi mai vine să plâng când mă gândesc, însă amintirea acestor suflete pure nu va muri niciodată și va exista veșnic acolo unde cei mici au reușit să-și facă un loc: în sufletul meu.

Acum mă voi întoarce la scris licența, pentru că basmele nu vor aștepta decât pe cineva care să le spună. Iar aceea sunt eu. Și poate ăsta e tot un basm, unde eu am fost Crăiasa Zână, prichindeii fii și fiice de împărați, iar sala de grupă un tărâm magic unde totul era posibil.

„Iară eu încălecai p-o șa și v-o spusei dumneavoastră așa.”