Iubirea n-are baterii

Iubirea. Ceva mai inexplicabil de atât există? Cum poți explica tu unui copil ce este iubirea? Nu poți. Îi vei spune bazaconiile cu fluturașii, clișeele cu pupicii și vei sfârși prin a-l deruta cu expresia „iubirea e un sentiment atât de pur”. Pur? Ca cel de vase?

Iată că nu noi suntem cei în măsură să spunem ce este iubirea, pentru că ajunși la o vârstă, tot ce însemna puritatea și inocența văzute în ochii noștri... ei bine, nu mai există. Deci de ce am fi noi în măsură să vorbim despre ceva atât de pur? E un drept pe care ni-l asumăm aiurea, când de fapt, nu este al nostru.

Cred că am job-ul perfect. Sunt iubită. De cele mai pure și inocente suflete. De cele mai ambițioase și puternice personalități. De cei care încă știu să zică poate doar „mama”, „tata”, uneori „mia mia”, mai nou „miau miau”, „am am” devenit „ham ham”. Sunt iubită de cei pentru care iubirea e ceva atât de firesc, neexistând vreun sentiment de confuzie. Iubesc pentru că asta știu ei să facă cel mai bine – oarecum asta le este meseria. Să se dezvolte pe baza iubirii cu care au fost înzestrați. Să învețe că tot ce este frumos în lume este făcut cu și din iubire. Că mai mult de atât nici n-ar trebui să existe.

Copiii – ei sunt dovada că îngerii există printre noi. N-am știut dacă îmi va plăcea și n-am știut nici dacă mă voi regăsi făcând asta. Să fiu educatoare este mai mult decât un job; este un stil de viață. Acum câțiva ani în urmă mi-am asumat că voi renunța la viața nefericită a studentei care nu se regăsea în specializarea pe care din greșeală o alesese. Îmi plăceau câteva cursuri, dar nu-mi puteam risca fericirea – și cu atât mai puțin viitorul – doar de dragul unor cursuri care la final de semestru aveau să dispară pentru totdeauna. Plecasem din Copou, plecasem de la teiul lui Eminescu, plecasem din parcul cu băncile ce îmi cunoșteau lacrimile atât de bine. Într-un sfârșit, plecasem din Iași – orașul cu care nu voiam să mă asociez mai mult decât „o simplă turistă”.

Din iubire pentru mine mi-am dorit să iau cea mai înțeleaptă decizie. Și se pare că am luat-o. Mai târziu decât trebuia, poate lăsând în urmă dorințele și aspirațiile fetișcanei de optsprezece ani care pășise pe porțile UNATC-ului cu dorințe mai mari decât se puteau vedea. Am lăsat în urmă viața artistică, pe Mona și Miroiu, stelele căzătoare ce nu se întorc din drumul lor, cărțile de istoria teatrului, notițele pe care mi le luasem singură din pură curiozitate și din iubire pentru teatru. Am renunțat și am ignorat frustrările care mi-ar fi amplificat viața nefericită. Toate din iubire pentru mine. Părăsisem scena cu demnitate.

Am învățat mai târziu ca definiția preconcepută a acestui termen, și anume „iubire”, era complet greșită. În mentalitatea mea de atunci totul era diferit. Inclusiv viitorul meu. Nu m-aș fi văzut aici, înconjurată de cei pentru care acum sunt o alinare dimineața.

„Alesanda, vino aici!”, aud adesea un glas suspinând, iar când privesc în direcția lui văd acei ochișori căprui înlăcrimați. Un pupic și o îmbrățișare fac minuni, iar lacrimile se opresc. Mi-am găsit alinarea în ei atunci când lacrimile se aflau în ochii mei, iar eu eram cea pupată și îmbrățișată. Oarecum rolurile s-au inversat, devenind astfel cea care avea nevoie de iubire. Ai putea obosi vreodată din a fi iubit? Ai putea renunța vreodată la o iubire atât de pură pentru orice altceva în lumea asta? „Pe cine iubești tu cel mai mult din grădiniță?”, întreb în timp ce ne jucăm împreună. „Pe Alesanda”, primesc răspunsul, iar inima mi se umple de bucurie.

Cred că nu mi-am ales greșit drumul, simt în totalitate că aparțin acestei lumi și îmi doresc să rămân în amintirea lor ca „Alesanda”. Mă simt de parcă Dumnezeu ar fi știut că tot ce am nevoie este să fiu iubită, iar acum sunt – în sfârșit. Am renunțat la toate pentru iubire, una reciprocă. Din iubire îi vreau oameni mari, îi vreau să ajungă sus, să mă facă mândră că am avut onoarea de a-i cunoaște de când erau niște simpli pitici. Iar din iubire, ei nu mă vor dezamăgi.

„— Ce este iubirea?

— E o inimioală.

— Mami!

— Ce e iubilea? N-ale batelii!”