Povestea mea
Mulți spun că viața lor emfatico-simandicoasă este urâtă și mai mereu mi-am pus întrebarea de ce. Pentru că nu mereu primesc ceea ce vor? Pentru că sunt alții care stau mai bine decât ei? Sau doar pentru că au dat de greu?
În urmă cu un an habar nu aveam în ce împrejurări mă voi afla în scurt timp, ba chiar eram inconștientă de ceea ce făceam cu timpul meu liber. Reușisem să public o carte, un roman de dragoste cu o poveste controversată - recunosc. Apariția lui mi-a schimbat viața la început, începusem să deschid ochii la lume și să realizez mult mai multe lucruri. Apoi mi-am dat seama că a fost un eșec, ca nu fusese decât un mod de ocupare a timpului ce s-a dovedit a îmi face trecerea ușoară de la copilărie, la adolescență. Trecuseră doar trei luni, iar viața mea normală s-a întors, cu aceleași culori reci pe care le-am primat de-a lungul anilor. Devenisem lipsită de pasiunea cu care scriam înainte și petreceam foarte mult timp citind aceeași carte la nesfârșit. După un timp mi s-a aprins beculețul și am început să revin la ideile mele de acum doi ani: să dau la teatru.
Aș putea spune că aici începe o altă poveste plină de surprize, într-un fel o evaluare a ceea ce am făcut. În clasa a IX-a aveam o profesoară de logică cu care numai logică nu puteai face. Doamne ferește, să nu fiu înțeleasă greșit, era o profesoară extraordinară, o admiram și încă o fac - acolo în suflețelul meu mic. Doar că la unele ore de logică ne spunea povești, povești frumoase de unde morala o desprindeai singur. La una din ore ne-a anunțat că ar vrea să facă un spectacol de teatru și cei doritori să pregătim ceva, un mic moment. Logic, eu, care în clasa a VIII-a voiam să urmez profil de teatru la un liceu de arte, am fost entuziasmată la maximum. Ba chiar întrebasem prin clasă dacă ar fi doritori. Se pare că doar eu și o colegă eram încântate, însă a doua zi aflu că nu mai vrea. Și a trebuit să-mi pregătesc un mic monolog, semi-lacrimogen, cu care am reușit să atrag atenția atât profesoarei, cât și colegilor. Atunci mi-am zis că pe viitor voi merge spre latura actoriei.
Doi ani nu am spus nimic, mi-am văzut de latina mea pe care o „studiam”. Dar vara trecută am pus capac acestui lucru și mi-am exprimat dorința de a îmi face transferul la un liceu de arte care să aibă și specializarea pe care eu o voiam. Și uite așa am ajuns eu la Brăila. Pot spune că primele două săptămâni au fost atât de iritante; detestam ideea unui nou colectiv, având în vedere faptul că fiecare își vedea de grupulețul lui. Și apăream eu care îmi vedeam și eu de grupulețul meu, doar că de pe WhatsApp, unde le povesteam unor prietene cât de aiurea mă simt. Practic mă plângeam lor, dar ele erau ok cu asta. Cu timpul am început să mă integrez ușor,ușor și să pot purta o discuție ca tot omul.
Doar un an mi-a fost suficient cât să-mi dau seama că acolo e locul meu, în ciuda faptului că nu prea mă regăsesc în oraș. Sunt unele locuri pe care le-am trecut ca primordiale, însă de cele mai multe ori închid ochii, îmi pun mâinile la urechi și îmi imaginez cu totul altceva.
