„Eu sunt femeie” de Maria Cristina Tudose – Recenzie

​Titlu: Eu sunt femeie

Autor: Maria Cristina Tudose

An apariție: 2016

Editură: Bestseller

Nr. pagini: 253

Rating: 5 stele

Rămâi fără cuvinte când vezi că un om, pe care nici nu-l cunoști, îți pune în față o multitudine de cuvinte așternute pe foi, cuvinte ce nu doar că te înfioară, dar mai și trezesc în tine sentimente profunde resimțite cu ceva timp în urmă. Asta a făcut Maria Cristina Tudose, autoarea romanului „Eu sunt femeie”. Nu mă tentase să o citesc până acum două săptămâni când m-am dus pe la biblioteca din oraș. Cum am văzut-o am spus că îi voi oferi o șansă, iar acea șansă cred că mi-am oferit-o mai mult mie, reușind ca la finalul cărții să descopăr acea parte din mine pierdută și de mult apusă. Fiecare pagină citită a trezit în mine un amalgam de sentimente deloc ușor controlabile, însă ce necesitau atenție; atenția mea.

„Înainte de a iubi, învață să te iubești. Fii tu și luptă pentru visurile tale!”

Cred că interesul meu pentru carte a apărut imediat ce am citit acest citat și cred că atunci a început să răsară acea parte din mine. O carte care pe mine una, m-a adus la pământ, dar a avut curajul să-mi spună că locul meu nu este acolo, jos. Căci eu sunt femeie și trebuie să mă ridic, să înfrunt greutățile și să privesc înainte. „Eu sunt femeie” e un amestec dintre cruda realitate și un simțământ existent în inima fiecărei femei.

Nu este o carte oarecare, este dificil să o rezumi la un anumit număr de cuvinte, fie ele trecute de zece mii. Esența și profunzimea o descoperi citind rând pe rând din paginile pe care autoarea le-a așternut într-un mod simplist și totuși special. Cartea o are în prim plan pe Maria, o tânără care, după ce și-a vărsat și ultima lacrimă de suferință și dezamăgire, realizează că viața ei nu este pierdută. Că încă mai există fericire. Reușește să găsească ceea ce pierduse: iubirea, pacea interioară, dar mai presus de acestea se regăsește pe sine, lucru care o face o luptătoare. Căci asta suntem noi, femeile, după cum reiese și din ideea cărții, luptătoare. Ne îndrăgostim, suferim, primim dezamăgiri, dar ne amăgim sperând, plângem, dar în final știm să ne ridicăm și să ștergem trecutul. Așa cum putem noi.

Totul începe când Maria își face cont pe un site de socializare, lucru care îl făcuse mai mult dintr-o glumă, un mod de a mai pierde timpul. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că acea glumă va fi, peste ceva timp, motivul suferinței ei în viitor și să cunoască fața urâtă a iubirii.

„Ne aruncăm în brațe necunoscute și ne dezbrăcăm sufletul fără a înțelege că așa devenim vulnerabili... Ne hrănim doar cu iubire și promisiuni, sunt suficiente acele trei cuvinte pentru a crede în imposibil. Căutăm un sens pentru fiecare gest, până și un noapte bună devine important, pur și simplu vital. Petrecem ore în șir întrebându-ne dacă acel cineva se gândește la noi, ne agităm pentru nimic, încercăm să părem nepăsători, deși eșuăm de fiecare dată. Fără a ne da seama, când deja este prea târziu, realizăm că acel om reprezintă totul pentru noi. Atunci nu mai este cale de întoarcere. Atunci fie suferi, fie ești iubit.”

Relația dintre ea și Vlad, căci așa îl cheamă pe cel cu care s-a cunoscut pe acel site, ar fi un lucru greu de atins. Ea, Italia; el, România. Ea îl iubea, el o voia doar prietenă. Ea se îndrăgostise de cuvintele lui, de vorbele pe care i le spunea, de modul lui misterios.

„Ceea ce mă atrăgea la Vlad, deși câteodată era egoist, era misterul ce se rotea în jurul lui. Apărea și dispărea. Era al meu, nu mai era al meu.”

Deși nu-l văzuse niciodată, era îndrăgostită de el. Și totuși, se poate lega ceva între ei? Nu voi divulga secretul, vă las să îl descoperiți citind cartea.

„Eu sunt femeie” e cartea cu care mi-am marcat vara prin profunzimea de care a dat dovadă. O profunzime de femeie, cuvinte deloc simandicoase, însă adevărate. Un lucru care a dus la acest nivel îl constituie exact Maria. Mă regăsisem în ea și în suferința ei, pentru că sufletul de femeie e capabil de multe. Începem prin a ne iubi părinții, bunicii, frații, rudele, ceva mai târziu prietena cea mai bună, dar vine o zi când iubim pe cineva mai presus de ceilalți. Iar pentru acel cineva suntem dispuse să riscăm totul. Acel tot care ne menținea fericite. Dar, până la urmă, asta este iubirea, să-i oferi fericirea ta celui iubit. Fără să te gândești. Apreciez modul prin care autoarea a surprins aceste etape ale iuirii, atât în capitolele în care povestea de străbunica și străbunicul, cât și în capitolele în care ei erau deja în urmă. A reușit să surprindă splendoarea de care dă dovadă femeia. Mereu am obișnuit să ne compar cu trandafirii. Sunt frumoși și dimineața, când picăturile de rouă alunecă tandru de pe petalele catifelate, sunt frumoși când înfloresc, dar sunt frumoși și când ofilesc. Albi cu pete roz, galbeni, roșii. vișinii, ei sunt frumoși oricum: trebuie doar să știi să-i vezi frumusețea.

„Nu există femeie urâtă! Există bărbați care nu știu să aprecieze frumusețea unei femei.”

„Eu sunt femeie” e cartea care mi-a umplut un gol în suflet, care m-a învățat că mai există o șansă, dar trebuie să lupt pentru ea și să lupt pentru fiecare lucru pe care îl vreau. Să fiu o femeie independentă.

„Eu nu am depins și nu voi depinde de un bărbat.

Din acest motiv mă chinui și îmi asum responsabilitățile: dacă îmi doresc ceva, îmi cumpăr.

Dacă vreau să ajung undeva, lupt și insist.

Am învățat că în viață trebuie să lupți, altfel fericirea nu pică din cer: deseori trebuie să rabzi și să nu capitulezi.

Dacă nu mă simt iubită, voi pleca.”

Fără final, fără un lucru care ne-ar putea da informații precise despre viitor. Precis e că noi suntem femei și luptăm. Avem propriul nostru câmp de luptă unde bătălia se ține între noi și ceea ce simțim.

„Eram pregătită: aveam o viață înainte, voință și nevoie de iubire.”