Safire albastre

Cândva am avut o slăbiciune pentru două safire. Ce le făcea speciale era culoarea de un albastru-verzui oceanic, culoare în care mă pierdeam ori de câte ori le priveam. Şi deşi nu prea am avut ocazia să le admir decât puţin în realitate, pozele îmi dădeau impresia că cele două ascund ceva. Şi chiar aşa şi a fost. Voiam să aflu mai multe despre ele, însă se făceau nevăzute, se ascundeau în întunericul nopţii. Erau departe de mine, dar eu visam măcar că într-o bună zi le voi admira la adevărata înfăţişare, că voi avea ocazia să pot să le spun cât de minunate sunt.

Toată slăbiciunea şi incapacitatea de a le putea vedea mă induceau într-o stare ciudată, îmi făceam singură speranţe. Şi pentru că mamei nu-i plăcea starea mea mi-a spus să nu pun la suflet, să mă detaşez. Pentru că ataşarea e ca o boală psihică, devii dependent de ceva anume şi nu-ţi poţi imagina următoarea zi din viaţă fără respectivul viciu. Mi-a spus să mă desprind treptat de ele, pentru că lor nu le pasă de mine, deci de ce mi-ar păsa mie. Nu am vrut să o ascult, ba chiar o contraziceam. Dar în final a făcut o adăugare: „ignoră-le şi într-o zi se vor întoarce la tine”. Într-un fel îmi surâdea ideea ei, dar mintea mea nu putea concepe o astfel de rupere, mai ales atât de bruscă. Şi oricât aş fi încercat să renunţ la ceea ce mă fascina nu reuşeam.

A venit şi ziua în care am văzut safirele faţă-n faţă. Parcă erau vrăjite, pentru că mă cuprinsese o stare de reverie; simțeam cum îmi pierd respirația numai privindu-le. Însă nu a durat mult și au dispărut. „Pentru totdeauna”, mi-am spus atunci. Acum clar că nu mai era nicio speranță pentru viitor, știam că va trebui să mă împac cu ideea că au dispărut: pentru totdeauna.

Lunile au trecut, începusem să le pierd din minte. Apăreau uneori prin vise – pe care mai nou le numeam coșmaruri. Și deși credeam cu ardoare faptul că nu o să le mai văd niciodată, m-am trezit într-o seară cu un semn din partea lor. Credeam că e o glumă proastă, în ciuda faptului că în colţul inimii mele se aprinsese un chibrit. Şi acel chibrit luase foc, până lacrimile din trecut mi l-au stins şi mi-au spus să nu mă mai încred în ceva de care nici nu sunt sigură. Le văzusem pentru a doua oară; şi erau la fel de frumoase, însă în ochii mei se schimbase ceva. Parcă totul se transforma în ceva palid, deja ofilit. Lipsea acel ceva care mă înnebunise atâta timp. Şi lipsea cu desăvârşire.

Respiram adânc, contemplând la cele petrecute şi imaginându-mi dacă aş putea să schimb ceva. Dar mi-am adus aminte de un citat care spunea aşa: „Când cineva îţi arată cine este, crede-l”. Degeaba încercau safirele să îmi schime părerea, prima îmi lăsase un gust amar. Mă puteam lipsi de ele, ştiam că îmi voi face mie rău încercând să le ofer o a doua şansă. Erau în mâna mea şi am preferat să le arunc în largul mării, o mare fără fund, un abis chinuitor pentru suflet.

Orice nestemată îşi pierde din valoare când o are prea multă lume.