Povestea poveștilor – minunea poate ține mai mult de trei zile, dar tot minune e

A venit vremea să vorbesc despre ceea ce simt, pentru că este înfiorător cum țin totul în mine de atâta timp. Recunosc, am evitat a-mi spune problemele sau durerile cuiva, pentru că nu s-ar fi născocit decât vorbe. Îmi era greu să mă trezesc știind câte am făcut, că pentru mine fusese o glumă, dar ei încercau să ia totul în serios. Dar ca să nu pice de fraieri, au dat vina pe mine. Da, din nou era vina mea. De patru ori. Iar a cincea am crezut că e o glumă proastă.

Instinctul feminin începe să se dezvolte atunci când tu te accepți pe tine însăți și începi să te iubești. Să îți iubești ochii, deși nu sunt culoarea pe care ai fi vrut-o, să îți accepți nasul, deși e prea mare pentru fața ta, să îți accepți buzele, deși ți se par deloc sărutabile. Să îți accepți corpul și felul tău unic de a fi: de a fi frumoasă. Instinctul feminin își întinde ramurile și ajunge la partea ta sensibilă, începi să pui suflet în ceea ce faci, îți controlezi și corectezi vocabularul. Devii femeie, nu uita! Dar ce te faci când instinctul tău feminin îți întinde o frumoasă cursă și îți spune că e bine să fii vulnerabilă? Faci întocmai, pentru că nu mai ai cum schimba direcția, se numește instinct.

Instinctul meu feminin s-a dezvoltat în urmă cu puțin timp, când în sfârșit mă acceptasem cum sunt. Aveam încredere în mine, mă simțeam în sfârșit EU. Doar că într-o zi am căzut și am stat jos foarte mult timp. Fără să vreau, jonglasem cu sentimentele și felul meu de a fi din trecut. Nu a fost vina ei, ea a crezut că mă ajută, dar nu reușise decât să îmi desfacă o rană pe care mi-o astupasem cu mult timp înainte de a o cunoaște: prietena mea, Mihaela. Voiam să ies din acel joc în care eu păream fetița prietenoasă cu băiatul care dansa și se ascunsese printre munți. Nu mă simțeam în largul meu, nu mă simțeam eu. Eram forțată de o vulnerabilitate prostească să fac ceea ce aș fi făcut eu la treisprezece ani. Să fac opusul a ceea ce trebuia. Lui nu-i păsa de mine, mie începuse să-mi pese de „noi”. De unde atât? Abia ce vorbisem. Făcea pe politicosul, dar nu aflasem ce ascunde cu adevărat – și nici nu aș vrea. Nu mai sunt curioasă. Eu cea care vorbeam cu el eram extrem de curioasă și doritoare să-l întâlnesc. Vorbisem două sau trei zile, deveneam tot mai penibilă în propria-mi ființă. Iar acea stare mă adusese la pământ. Mă comportam ca un robot: mergeam la școală, mă întorceam, făceam un duș fierbinte și mă puneam să dorm ascultând piese de la Red. Adio zâmbet, adio eu cea optimistă. Adio tot ce fusesem.

Numai bine că într-o seară, pe când trebuia să ajungă acasă – căci așa cum îmi spusese el – adormisem mult prea devreme. Nici nu mâncasem. Mă trezesc câteva ore mai târziu, deschid ochii și văd întuneric în cameră. Îmi ridic telefonul de pe saltea și mă uit la ceas: 23: 03. Îmi masasem lent pleoapele. Activasem conexiunea Wi-fi. Nici un mesaj, dar era în oraș. Îmi spusese că o să vorbim mai multe când ajunge acasă. Iar eu îl crezusem. Observ alte două notificări, dar nu le deschid. Las telefonul pe perna liberă de lângă mine și mă fac mai comodă în pătură. Îmi las capul pe pernă și privesc tavanul. Cred că am stat așa preț de vreo două minute, după care am închis ochii. Speram să dorm... Să mai pot să dorm. Deschid ochii brusc și deschid notificările, până la urmă ce avea să fie atât de rău?

Considerasem mereu, cel puțin de când apăruse, funcția de prieteni din apropiere o prostie. Nu-mi plăcea ca lumea să știe unde sunt. Mă puteam urca într-un tren lejer și nimeni nu mai știa nimic de mine. Ochii mi se mărise considerabil când văzusem că un tip îmi trimisese „Salut”. Da, îl știam pe tip. Îmi plăceau pozele lui și îl consideram atractiv cu ochelari. Avea ceva în plus care îi statornicea un anume fel în care putea fi privit. Cel puțin de când își schimbase rama la ochelari... Senzațional! Îi urmărisem în urmă cu câteva zile și poveștile de pe Facebook cum își mângâia rozătoarea, un șobolan micuț cu ochii negrii și sclipitori. Ciudat sau nu, am fost și voi fi singura din familie care nu se teme de șoareci. Poate pentru că mă uitasem la Cenușăreasa sau Tinker Bell. Și totuși, acel tip mă salutase. În urmă cu jumătate de oră de a vedea eu, chiar. I-am trimis „Salut” înapoi, mi-ar fi plăcut să schimb câteva vorbe cu el. Dar doar câteva. Eram în aceeași stare de neliniște și îmi venea să plâng de fiecare dată pentru nimicuri. Nu mă gândeam la nimic, dar ochii, ochii pur și simplu se scăldau în lacrimi. Mă trezesc peste vreo jumătate de oră cu mesaj de la el, îmi sărise inima. La naiba, Contele Dracula tocmai mă constrânse. Vorbisem puțin, era destul de prietenos, părea un băiat bun, deși știam că și la el era ceva la mijloc. Și așa și fusese. Omul acela pur și simplu trântise de pământ cu mine, râzând și bătându-și joc. Dacă știam care-i este intenția, îi dădeam block în loc să-l salut. Vorbisem câteva zile, iar apoi a sosit ziua de plecat. Ajunsesem acasă după ce străbătusem două ore de la Brăila la Tecuci. Mă simțeam acasă, era atât de bine. Patul meu, pernele mele, praful meu așezat pe mobilă. Mă întorsesem în vizuina mea întunecată unde eram înconjurată de ce iubeam mai mult: cărțile.

Deși trebuia să fi despachetat de câteva ore, eu doar stăteam în cameră ascultând ceva muzică și recitind fragmente dintr-o carte pe care o îndrăgesc enorm de mult. Telefonul meu scosese un mic sunet de alertă, ca și cum tocmai primisem o notificare pe Facebook. Nu m-am grăbit să mă uit, putea fi de la vreun grup. Trec vreo zece minute și îmi verific telefonul. Prietenul Scorpion al lui Dracula îmi dăduse like la două poze. Nu mai vorbisem cu Dracula din acea dimineață, când observasem nuanța palidă pe care începea să o ia fiecare cuvânt pe care mi-l spunea. Am spus să nu fiu rea, i-am dat un like înapoi Scorpionului, mi-a dat alt like. I-am dat și eu și am trântit telefonul. Eram obosită, și nu fizic, ci psihic. Obosisem să mă gândesc la oameni care nu-mi meritau atenția nici pentru o jumătate de fracțiune de secundă. Pentru nimic. Primesc un mesaj: sigur Contele a ieșit din coșciug. Nu am vrut să verific, am vrut să stau deoparte, dar nu m-am putut abține. Iar ceea ce aveam să văd nu era tocmai bine: Scorpionul îmi dăduse mesaj. Știam că e prieten cu Dracula, așa că am încercat să răspund din politețe, o politețe pe care am transformat-o în altceva.

Trecuseră câteva zile și eu nu mai auzisem nimic de Conte. De Scorpion nici atât. Coboram scările spre bucătărie când, deodată, telefonul meu vibrează. Mă uit și văd că e o notificare de pe Instagram, dar nu puteam vedea de la cine e, dacă nu inseram codul. Pulsul mi se accentuă și aveam impresia că o să cad pe scări. Mă rezemasem de perete și lăsasem puțin aerul să-mi oxigeneze creierul. Contele îmi trimisese o inimioară în căsuța de mesaje pe Instagram. Contele avea inimă... Mira-m-aș, deși nu-i bine. Ptiu, cade pământul cu totul! Vorbisem și savuram fiecare moment. Nu știu de ce, dar îi simțisem lipsa și era atât de urât.

Vorbisem destul de puțin într-o lună, urma să ne vedem. Nu aveam nici un chef de el. Eram sătulă de felul lui de gândire, de ceea ce alții numesc normal, dar eu animalic. Nu mă sinchisisem să arăt într-un fel: eram obosită, asta era clar. Nu modificasem cu mult machiajul de dimineață ce-mi mai estompa din cearcăne și amestecul de verde și mov prezent pe pleoape. Mă îmbrăcasem de parcă aș fi ieșit să plâng: cămașă neagră, botine negre, blugi albaștri. Ce mă salva erau cele două codițe franțuzești. Mă făceau să par a copil, ceea ce el sigur confirmase în sinea lui. Îi zâmbisem fals, eram obosită și prezența lui mă neliniștea. În timp ce eu venisem ca pentru priveghi – al meu în cel mai rău caz – el era îmbrăcat cu o cămașă albastră cu floricele cu mânecă scurtă și o pereche de pantaloni de culoarea nisipului. Ai putea spune că unul merge la botez, iar celălalt la înmormântare. Părul îmi mirosea a spray cu flori, ca de fiecare dată, iar gâtul păstra o aromă secretă a parfumului meu. Şi... da! Îl sărutasem, Sfinte! Buzele lui erau demne de un sărut, dar nu primit din partea mea. Simțeam un gust sărat și cunoscut.

― Ți s-a spart buza, cred, îmi spuse în timp ce îmi prinse chipul între palme și îmi analiza buzele. Mă simțeam ca la șase ani când îmi făcusem primul control oftalmologic și doctorița îmi apucase capul în palme să se uite mai bine la diferența comică dintre ochii mei. Doar că de data asta nu mai aveam șase ani și nu mai era nici vorba despre ochi.

Îmi trecusem ușor buza superioară peste cea inferioară și înghițeam gustul: Dracula și sânge. Vaaai, dar cum este posibil așa ceva?

― Te-am dezvirginat, adaugă după ceva timp crezând că a fost amuzant. Zâmbesc silită de tot și toate. De el și de ce se întâmplă. Vrei un șervețel?

Fără să-mi aștepte răspunsul, a scos un șervețel umed din pachetul pe care îl ținea în buzunarul portierei. Mâna îmi tremura, mi-era frică. Obișnuia să se oprească la semafoare și să-mi miroasă parfumul, iar respirația lui în jurul gâtului meu îmi intensifica starea de neliniște, gâdilându-mi ușor și clavicula.

― Au gust aiurea, spun strâmbându-mă când gustul de șervețel mi se imprimă pe buză. Dar totuși, rămân șervețelele mele preferate, adaug cu puțină încredere.

― Păi normal, doar sunt pentru copii ca tine.

Eram sigură, mă vedea un copil. Unde era să fie marele adult.

Ieșirea noastră se terminase destul de repede, la sfârșit mă sărută iar, lăsându-și buzele să-i coboare pe lungimea gâtului meu. Ieșisem din mașină, el se pierdea în trafic. Îmi plăcuse, dar nu. Simțeam fierbințeala ochilor strângându-i tot mai tare, ca pe niște creveți proaspeți puși la tigaie. Mi se derulau momentele și cu fiecare pas făcut simțeam că o să cad, că o să mă prăbușesc. Dar îmi menținusem stabilitatea lăsând doar câteva lacrimi să curgă. Nu îmi propusesem să atrag atenția în miezul zilei, mă rog, aproape ora șase seara. Atunci eu și Contele Dracula am încetat a mai vorbi.

Au urmat zile chinuitoare, mă trezeam noaptea dintr-un coșmar în care ieșeam la nesfârșit din mașina Contelui. Mă trezeam și îmi verificam mesajele, dar nici un semn. Gesturile lui mă făcuseră vulnerabilă, iar instinctul meu feminin nu fusese în stare să spună nimic. Încet, încet reușisem să-mi revin. Îmi făcusem obicei să merg la alergat, să citesc câte ceva, sa ascult Nocturne In C a lui Chopin, să îmi aștern gândurile rele pe foi și apoi să le dau foc. Într-o zi, pe când mă aflam la alergat, îl văzusem pe Puiul de Raton, prietenul lor, al celor trei despre care v-am spus. Îi urmăream cu privirea fiecare gest, fiecare mișcare. O Alexandra nu face nimic, dar două? Eram cu o prietenă – tot Alexandra o cheamă – și ne spusesem că vom face lucruri nebunești și penibile doar să ne amuzăm. Am spus să mergem la Billa, dar se pare că Puiul de Raton tot într-acolo se îndrepta. Fără să vrem am aflat și unde locuiește. Am început să vorbim pe Instagram, de pe un cont pe care îl țineam pentru poze cu poezii. Era curios să afle cine sunt, i-am dat două semne și s-a prins că eram eu. Mi-a dat mesaj pe Facebook, am vorbit puțin, devenisem aceeași eu de treisprezece ani care nu vrea să supere pe nimeni și răspunde politicos; nu mă regăseam. Mai era și The Bandleader, băiatul care îmi apărea în fiecare dimineață în fața ochilor. Ne întâlneam în locul acela unde se duc elevii dimineața, da...școala. Nu vorbeam, dar el vorbea. Nu mai conta, urma să fie majoratului lui într-o săptămână. Trebuia să merg, prietenele mele nici nu puneau problema să lipsesc, oricum lipsisem de la prea multe „evenimente”. Încă unul și îmi băteam recordul.

Eu și Puiul de Raton ne înțelegeam, eu și The Bandleader...nu prea. Adică nu vorbeam, ceea ce era suficient pentru mine. Păstram o distanță. Încă sufeream și aveam nevoie de vindecare cât mai rapidă, mă luau furnicături pe tot corpul numai gândindu-mă că voi înnebuni. La aproape optsprezece ani. Mi se părea absurd, nu puteam accepta așa ceva. Mi-am spus că voi fi o trecătoare, că nu voi lua nimic cu mine, că nu voi lăsa nimic. Doar gunoaiele, de care, clar, nu aveam nevoie.

Ziua majoratului: Puiul de Raton și The Bandleader erau amândoi la patru ace, deși nu aveau să se afle în același loc. Puiul de Raton cu aniversările lui, The Bandleader cu majoratul lui. Până să bată ceasurile doisprezece noaptea am crezut că The Bandleader mă urăște, după am crezut că e beat, apoi mi-am dat seama și am concluzionat că își bătuse joc de mine toată noaptea. O făcuse pe băiatul îndrăgostit, care, de fapt, era insolent. Timpul petrecut, orele pierdute... Decât tot ce a fost, mai bine nu mai mergeam. Găseam rapid o scuză că e șoseaua închisă – deși e drum național și numai o inundație sau o înzăpezire ar duce la așa ceva, iar în iunie zăpadă nu – sau îi ziceam că merg la o înmormântare – a mea, da. Ce să mai pui că fetele plecaseră și îmi uitaseră telefoanele și balerinii? Când am ajuns la ele am crezut că glumesc, dar nu. Și unde mai pui că la cinci dimineața plecasem în pijamale la restaurant să-mi iau înapoi ce îmi aparținea? Ajunsesem pe străduța frumos pavată; obosisem, eram epuizată. Vederea îmi juca feste, dar puteam ști un singur lucru: Puiul de Raton se afla în fața mea cu Scorpionul. LA CINCI DIMINEAȚA! Nu pierdusem prea mult vremea, maxim un minut cât să-mi trag răsuflarea. Iar eu în pijamale. Foarte frumos. În acea seară am rupt orice fir de legătură cu Puiul de Raton, după ce avusese o ieșire îngrozitoare din fire. Sau poate aia îi era firea, dar îi plăcea să figureze.

Evitasem orice contact cu The Bandleader, nu doar pentru mine, pentru că aveam nevoie de spațiu, ci pentru că așa era mai bine. Pentru că trebuia să mă prefac că nu știu ce s-a întâmplat, să pic eu beata, iar el cel cuminte. Era mai bine pentru amândoi o distanță, chiar și pentru cei din jur, căci așa nu mai aveau ce analiza.

Venise vacanța, iar eu abia așteptam să plec acasă, să mă întorc în orașul meu, departe de toți acei oameni care au știut să râdă de mine exact când eram în cel mai neputincios moment. Exact când pierdusem orice fir de încredere în mine. Așa eram mai aproape de cel mai bun prieten, care tocmai venise din Italia. Urma să ne vedem, pentru prima oară. Trecuseră săptămâni, iar el tot evita să ieșim, mereu aceeași scuză: „Tu ești firavă, cuminte, gingașă. E mai bine pentru tine să rămânem prieteni virtuali, eu o să te stric.”

Într-o noapte îmi lăsase mesaj, dar nu i-l deschisesem, a doua zi alt mesaj, nici pe ăla nu l-am deschis. Aștept o zi și după îi răspund. Voia să ne vedem, eu nu voiam. Voia să mă cunoască, eu nu voiam. Eu eram un amestec de ceea ce pusese fiecare înainte, eram ca praful de cretă. Îi spusesem că nu pot, că abia făcusem baie. Dar el nu se lăsase, iar la unsprezece noaptea, pe când eu mă linișteam prin curte cu puțină muzică îmi spune că vine la mine, că vrea să ne vedem. Eram în pijamale, el era aproape. Nu puteam face nici o schimbare. Când intrasem în mașină mirosea puternic a el. Deși era prima dată când ne vedeam, când îi simțeam parfumul, îl puteam recunoaște ca fiind al lui, deși tot insista că nu s-a dat cu parfum. El la cămașă, eu la pijamale. El pantofi, eu papuci. El cu ceas la mână, eu cu brățara mea. El a om, eu a monstru. Omul acela cumpărase acadele pentru mine. Nu mă bucuram pentru acadea, cât mă bucuram că e de la el. Că undeva știa și el ceva. Trecuse puțin de doisprezece și mă adusese acasă. Mama mă căuta de vreo două minute, eu învârteam bățul de la acadea între degete și zâmbeam. Fiecare cu ce grijă are.

Ziua nu vorbisem deloc, eu așteptam să-mi scrie, el probabil nu avea chef. Spre seară mă apucasem să văd un serial, încât mă prinsese noaptea. Și deodată telefonul îmi vibrează. Era el, Italianul. Mă întrebase ce fac, dacă aveam chef să ies. Italianul? Un nebun în toată firea, varianta mea masculină. Era ceasul în jur de unu jumătate noaptea. El avea chef de plimbări, inteligent lucru. Deși am vrut să-i resping oferta, am spus că merită o încercare. De la două până la patru nu făcusem decât să ne plimbăm, să râdem, să ascultăm muzică și să mâncăm acadele.

Italianule, nu știi cât rău mi-ai provocat în acea noapte, ca imediat după ce ne-am văzut ai început și tu să te îndepărtezi de mine, de parcă eu eram cea care provoca răul. Mirosul parfumul tău mi se întipărise în haine ca un balsam de rufe. Stăteam numai cu nasul în ele sperând să apari. Italianul fusese o adevărată reușită din viața mea. Ne cunoscusem în urmă cu un an și ceva printr-o întâmplare amuzantă ce îmi stârnește și acum râsul.

Zilnic se îndepărta de mine, iar asta îmi făcea rău. Prietenia cu el mi-a oferit enorme mulțumiri, distanța ne apropiase enorm de mult, încât reușisem să-i spun fiecare lucru. Poate că da, greșisem, dar a fost mult mai ușor să trec peste. Dar cum fiecare început are și un sfârșit, mi-am zis că e timpul să plec. Nu merita să trag de timp și de el pentru puțină atenție ce oricum nu mă mai încălzea. Venise timpul să spun PAS și să mă îndepărtez. Nu ușor, ci brusc. Să urc în accelerat. Asta și făcusem, printr-un mesaj relativ lung i-am spus pe scurt ce se întâmplă în interiorul meu, motiv pentru care să nu mă mai caute. Simplul fapt că m-am rupt de el mi-a provocat un gust amar, însă undeva în interiorul meu am știut că făcusem cel mai bun lucru. Pentru că îl făcusem la timp. Regrete au fost, eram copleșită de situație. Primele zile au fost crâncene, pentru că mă apucase căutatul prin mesaje, găsisem lucruri de care uitasem, pe care mai bine nu le mai reciteam. Mă aduceau în aceeași stare de copleșire și nu mai vedeam puterea să mă ridic. La început am crezut că plecasem ca să mă întoarcă el din drum, apoi am observat că el ascultase în totalitate sfatul meu: nu mă mai căutase. Nici nu-i dădusem motive, dispărusem de pe toate rețelele de socializare, lăsând în urmă doar un mesaj atașat unei melodii pe care mi-o trimisese după ce am pus punct în relația noastre de...prietenie, cred.

*crying for no reason, that's how it feels*

Știam că ceea fusese între noi doi nu va mai putea fi niciodată, cu nimeni. Numai faptul că mă dezamăgise reprezenta un alt motiv pentru care să nu mai cred așa ușor. Mai bine de un an am crezut că-l cunosc îndeajuns cât să-mi dau seama că nu ar fi capabil de anumite gesturi, însă venirea lui în România mi-a așezat un semn de întrebare. Făcuse o promisiune, mai multe. Nu s-a ținut de ele. Nu mai știam ce să cred, îmi doream să se întoarcă în Italia, să reluăm ceea ce a fost între noi. Oricât de distrusă aș fi fost în acele momente din cauza lui, știam că nu pot sta așa la infinit, trebuia să găsesc puterea de a mă ridica. Am spus că voi lăsa timpul să treacă, să pot discuta despre acestea într-un moment în care nu m-ar mai fi copleșit atât de tare, însă încă trezesc în mine o amintire la care deși aș vrea, nu pot renunța. După ceva timp de când s-au întâmplat toate acestea mi-am dat seama că timpul le vindecă, dar cicatricile tot rămân, iar cicatricile mele sunt mari, evidențiate. A șasea greșeală a fost vina mea și pe bună dreptate. Mă încredințasem într-un om care nu avea nici un interes să mă țină aproape. Mă încredințasem într-o minciună. Şi deși mi-am spus că nu îi voi mai da nicio șansă, sufletul nu m-a lăsat. Ultima șansă pe care i-am acordat-o a fost risipită ca toate celelalte. Un ultim cuvânt am avut de spus, şi acela a fost „pian”. Degetele lui alunecau pe clapele pianului atât de frumos, poate asta mă tot făcea să mă îndrăgostesc de el.

Povestea nu s-a terminat așa ușor, căci o ieșire „cu fetele” mi-a adus în față două personaje pe care speram şi mă rugam să nu le mai revăd vreodată. Scorpionul şi Contele Dracula. Scorpionul mă privea cu un interes atât de păcătos încât voiam să arunc în el cu meniul, însă m-am oprit controlându-mi fiecare gest. La vreo jumătate de oră primesc un mesaj de la colega de apartament, care mă întrebase la cât vin. Nici un minut nu am vorbit cu ea, iar atunci când am ridicat privirea l-am văzut pe Conte fix în dreapta mea. Şi ceea ce fusese surprinzător - pe naiba - era faptul că se uita la mine insistent. Exact ca atunci când vezi o un pandantiv frumos într-o vitrină şi ţi se pune pata pe el. Sau poate ca atunci când vezi un păianjen şi nu știi cum să-l omori. Nu știu care din variante s-a aplicat la mine. Mirarea face că lucrurile nu s-au oprit aici, căci la câteva zile Contele Dracula mi-a dat mesaj. Credeam că greșise căsuța, dar aparent omul era pus serios pe convorbire. Nu știu dacă rămăsese fără prieteni, îl ispitea plăcerea carnală sau doar voia să râdă de mine. Pentru că la o a doua șansă nu mă așteptam. Era inevitabil, mama avea dreptate prin fiecare cuvânt, dar încăpățânarea mea nu a declanșat decât un conflict interior între rațiune şi suflet. Pentru că am pus suflet în fiecare conversație. Am lăsat o amprentă pe care nici timpul nu o va șterge. Pur şi simplu va rămâne mereu acolo. Iar asta probabil pentru că, deși e mică, e atât de apăsătoare. Nu am avut niciodată ceva special la prima vedere, dar a doua mereu a declanșat o erupție. Am observat asta nu doar la Conte, la care încă am un semn de întrebare. Pentru el încă am o mie şi una de întrebări în același context. O ambuscadă de oameni ce mă veghează din umbră, ce sunt atenți la fiecare mișcare şi pas pe care îl fac. Şi aș putea spune că am o viată foarte interesantă dacă ei își pierd timp din a lor pentru a fi tot mai atenți la ce fac eu. Sau poate doar îi roade curiozitatea.

Învață să ierți, învață să uiți, învață să spui destul, învață să păstrezi distanța. Învață să te bucuri de moment și nu de momente. Nu încerca să multiplici ceva ce încă nu-ți aparține. Nu face reproduceri, căci nu-ți vor fi de folos, și-apoi o să vrei să dai timpul înapoi. Nu spera la mai mult, mulțumește-te cu ce ai. Nu îi cere ceva, ci demonstrează-i că te descurci și singură. Nu te lăsa pradă animalelor, căci o să te sfâșie. Spune nu, ca atunci când vei spune da să o faci cu tot sufletul. Învață să fii selectivă.

Nu-ți lăsa instinctul feminin ghidat de o prostie. Fii trecătoare, nu lua nimic, nu lăsa nimic.