Pasiune neîncetată – Capitolul 1

Pentru că pasiunea pentru pian crește pe zi ce trece, mi-am amintit de Derek şi Holly. De povestea lor nespusă, tainică şi colorată cu note muzicale. De ceea ce vor ei să spună, dar secretul a ceea ce s-a întâmplat de fapt. Şi poate încă se întâmplă. Ar trebui să mai continui?

---

Strâng cele câteva hârtii de pe bancheta din dreapta a maşinii şi le aşez pe bord. Îmi aşez geanta în locul în care s-au aflat mai devreme hârtiile, şi respir adânc gândindu-mă cum aveam să aduc un străin şi jumătate în atelierul meu. Pardon, în tot apartamentul. Ochii mă ustură de oboseală şi simt cum nici de condus nu sunt în stare. Dar ştiu, o promisiune rămâne promisiune, indiferent de starea pe care o ai. Mereu am ascultat sfaturile mamei, chiar dacă uneori i le încălcam cu intenție. Pictura nu a fost ceva cu care să o mândresc, mai ales că dorința ei era să mă călugărească. De ce? Ca să fie sigură că nu voi suferi din dragoste ca ea, la începutul vieții ei. Şi să fie sigură că nu voi fuma pe la vreo scară de bloc, mai ales că nu îi plac fetele care fumează. Chiar dacă talentul în pictură îl moştenesc de la ea, niciodată nu a fost în stare să recunoască faptul că e un lucru minunat. Tata, însă, m-a susținut mai mult decât aş fi crezut. Chiar dacă slujba de marinar îl împiedica să fie alături de mine în momentele în care îmi deschideam sufletul artei. Îmi amintesc cum îmi spunea că „din pictură va naşte dragostea”. Clar, nu am înțeles. Şi nici nu voi înțelege prea curând. Nu cred.

Parchez liniştită în fața blocului, fiind urmată de maşina lui Derek. Gândul că un străin îmi va invada spațiul mă înfioară şi, desigur, mă face să regret propunerea. Nu am fost aşa până acum, manipulată de nişte vorbe. Îmi strâng geanta şi mapa în brațe, încercând să ies din vehicul. Dacă s-ar uita acum la mine, ar râde cât l-ar ține obrajii. Eleganța feminină a dispărut, fapt ce mă îngrijorează îngrozitor de tare. Asta e încă una din dorințele mamei: să rămân feminină şi să nu uit de codul bunelor maniere. În acest caz mă simt foarte ciudat, pentru că, ei bine, am cam călcat pe dorința ei. Dar nu a fost cu intenție; nu în acest caz. Frigul îmi străbate întreg trupul, în atmosferă fiind prezentă o continuă stare de umezeală. Totuşi, pentru un început de noiembrie e destul de bine, atâta timp cât nu mai e prezent acel strat mare şi gros de ceața numai bună de tăiat cu un cuțit.

Cu paşi mărunți şi expresie neutră, se apropie de mine. Figura lui mă înfioară şi mă gândesc ce criminal în serie ar putea fi. Învârte cheile pe degete şi încetineşte mersul.

— N-ai înghețat? mă întreabă atunci când între noi se află vreo patruzeci de centimetri.

„Păi, ştii tu, de fapt chiar am înghețat, iar asta numai pentru că ai avut tu chef de defilare mai devreme.”

— Nu. spun aproape pentru mine zâmbind larg. Capătă o privire serioasă, iar asta mă dă peste cap.

Îmi ia mapa din mână şi se opreşte pentru a mă privi în ochi. În lumina palidă a luminii stradale pot zări conturul unor ochi verzi. Îl opresc din holbat atunci când îmi mut privirea pe pantofi. Îl simt, îl simt cum stă în fața mea şi cum mă analizează. Urcăm câteva etaje până ajungem la apartamentul 23. Scot cheile din buzunar şi introduc una în broasca de la uşă. Întorc de două ori, apoi deschid uşa larg făcându-i semn lui Derek să intre.

— Doamnele mai întâi. spune el pe un ton obişnuit, accentuând primul cuvânt.

— Nu şi în cazul musafirilor. Intră! zâmbesc inofensiv în timp ce el îmi cercetează holul, iar eu închid uşa în urma noastră.

Las geanta în cuier, la fel şi paltonul de culoare mai închisă, urmărindu-l mai apoi pe misterios, care îşi canalizase privirea asupra unui tablou realizat de mine. Tristețea din ochii fetei este clar definită, poate asta l-a făcut să fie aşa atent. De ar ştii el a cui tristețe e. De ar ştii el şi faptul că mereu când pictez plâng la început. De ar ştii el că prezența lui mă tulbură deodată. De ar ştii el toate acestea, cred că mi-ar fi mult mai uşor să-i spun să plece.

— Şi... soțul dumneavoastră e la serviciu?

Întrebarea sparge gheața tăcerii, eu începând să râd. Mă priveşte debusolat, iar eu îmi muşc buza pentru a nu îi crea disconfort.

— Am greşit ceva? întreabă din nou.

— Nu, dar... eu, ăăă, nu sunt căsătorită.

— Atunci iubitul?

— Nici prieten nu am.

Zâmbeşte în colțul gurii privind împrejur. Analizează un perete din living ce este pictat în întregime.

— Frumos. aproape şopteşte continuând să zâmbească. Ei bine, are şi motive, doar am pictat un pian. Un pian cu clape, un trandafir şi partituri. Am combinat exact ceea ce îmi place: pictura și muzica.

Mă aşez pe canapea, lăsând un spațiu între mine şi el. Spațiul siguranței. Mă voi asigura că acest bărbat a venit strict profesional în această seară. Şi prin strict profesional vreau să spun artă. Artă plastică. Ah, şi poate să-mi cânte ceva la pian. Da, da, clar! La pian! Analizează fiecare tablou şi surâde tot mai tare, până îşi opreşte privirea asupra feței mele. Îşi lasă capul pe o parte, ridicându-şi mâna de pe suprafața canapelei. Îmi dă după ureche o şuviță de păr rebelă, oprindu-se din zâmbit. Îşi retrage mâna din părul meu şi muşcându-şi buza inferioară, îşi apleacă fața.

— Iertaţi-mă! Aveți nişte ochi superbi, domnişoară Darren.

„Ăăă… da, seamănă cu ai tăi”, aş vrea să-i spun, dar prefer să tac şi să privesc într-un colț opus al camerei. De ce? Pentru că numai aşa se poate uita la mine fără ca eu să văd asta, chiar dacă o simt. Mă ridic de pe canapea, el captându-şi toată atenția asupra gesturilor mele. Trebuie să ne scap de situația jenantă în care el m-a pus. Trebuie să scap de el, dar trebuie să-i mai arăt din lucrări, doar o promisiune rămâne promisiune.

— Doriți să-mi vedeți şi atelierul? îl întreb observând cum atenția lui asupra mea creşte.

Se ridică, urmându-mă prin îngustul hol spre atelier. Deschid uşa, intrând în mica încăpere şi aprinzând lumina – fără de care nici ochii nu îi puteai vedea. Cum nu am mai aprins focul în şemineu de o zi, temperatura a cam scăzut şi o pot simți foarte bine în fiecare os. Dar nu îi arăt asta. Nu îi arăt că îmi e frig şi vreau sacoul de pe el. Nu m-am gândit să-l dezbrac, nu, în nici un caz. Gestul acesta, oricât de romantic ar părea, trebuie să stea departe de mine.

Analizează fiecare colțişor al încăperii, iar asta mă face să mă gândesc dacă nu cumva este de la vreo emisiune legată de curățenie. În cazul meu nu sunt probleme, mereu am fost disperată după curățenie. Zăreşte pianul şi mă priveşte debusolat.

— Nu credeam că vorbiți serios.

— Îmi poți spune Holly... E mai bine aşa.

— Fie, domnişoară Holly.

Nu se poate dezobişnui, deşi modul cum a rostit răspicat numele mă face să înțeleg altceva. Ori este puțin băut, ca fiecare compozitor în lipsă de inspirație, ori e obosit. Totuşi, a lungit cam mult „y”-ul din numele meu, chiar prea mult.

— Vă plac? reuşesc să-l întreb înainte de a se instala la pian.

Atinge consecutiv câteva clape formând ceva plăcut, sunet la care prefer să închid ochii şi să zâmbesc.

— Domnişoară Holly, puteți lua loc pe fotoliu, vă rog?

— Desigur.

Şi totuşi am o teamă îngrozitoare. Teamă de ce? Păi, ei bine, omul acesta este un străin al cărui nume aproape îl uit, iar ceea ce îmi creează teama sunt gesturile lui. Ca să nu mai spun de teama faptului că l-am invitat în casă. Lumina palidă a becului îi conturează trăsăturile masculine pe care, în sfârşit, pot să le văd mai bine. Ochii îi sunt profunzi cu pupilele de un verde smarald, culoare ce mă înnebuneşte. Buzele îi sunt întredeschise, ca şi când ar aştepta ceva.

Bărbatul acesta îmi aminteşte leit de un prieten al copilăriei mele, atât la câteva din trăsăturile fizicului cât şi ideea de „hei, ştiu să cânt la pian, dar nu mă laud cu asta”. Desigur, n-ar fi spus-o aşa sau pe tonul cu care mi-am imaginat eu că o va spune. E vorba de un bărbat care pare cât de cât educat. Nu chiar modest, dar educat da! Totuși acel prieten îmi era foarte drag. Dar doar ca și prieten! Ştiu doar că prin clasa a şasea m-a scos în parc, de unde a rupt un trandafir şi m-a aşteptat cu el în mână pe o bancă. De fapt, trebuia să fie o întâlnire...ăăă...colegială. Trebuia să-l ajut cu tema la mate, sau cel puțin aşa credeam. Adusesem câteva culegeri de mate şi eram gata, gata să-l ajut. Am rămas şocată la vederea acestuia cu un trandafir în mână, lipsit de vreun caiet sau vreun pix. A fost un gest ciudat, desigur, care m-a făcut să mă supăr pe el. Şi am fost certați ceva vreme, cam vreo două luni, până m-a chemat mama lui ca să-l ajut – pe bune – la matematică. Ce-i drept, prin a şasea eram As la tot ceea ce ținea de real, ba chiar voiam să mă fac profesoară de matematică. Noroc de tata care m-a încurajat să dau la liceul de arte, chiar dacă mama a fost total împotriva acestui fapt. Dar ştia, nu mă putea obliga să fac ceva dacă nu voiam. Aşa cum spunea tata: „Dacă faci ceea ce îți place şi îți place ceea ce faci, vei avea succes toată viața”. I-am urmat sfatul până la terminarea liceului, când aveam deja vreo şaisprezece sau şaptesprezece tablouri pictate pe pânză. Plus de asta, eu am fost cea care a venit cu ingenioasa idee de a picta peretele cu diplome, muncă realizată doar de mine, pentru că nimeni nu voia să mi se alăture. Toată lumea mă credea o nebună, iar asta doar pentru că voiam – şi am reuşit – să pictez un întreg perete. A fost ceva cam greu de realizat pe moment, mai ales că după ce au apărut laudele toată lumea venea cu idei de genul, însă tot mie îmi dădeau ca sarcină rezolvarea lor. Ba chiar îmi amintesc când un profesor de chimie de la un alt liceu venise special să-mi ceară să le pictez pereții din laboratorul de chimie al acelui liceu. La început era amuzant, dar după voia prea multă lume aşa că am renunțat o perioadă.

Se ridică de pe scaun, iar eu tresar realizând că în tot acest timp m-am holbat la el. Sper că nu a realizat asta!

— Se face târziu. Ar cam trebui să plec. mă înştiințează el cu un aer superior, ceea ce mă face să mă ridic de pe fotoliul din pluş pe care m-am relaxat mai devreme.

— Desigur. Sigur nu doriți ceva? Un pahar cu apă?

Surâde artificial ducându-şi mâna la ceafă.

— Măcar apa să nu o refuz.

A sunat de parcă ar mai fi refuzat ceva, deşi nu-mi amintesc deloc asta.

Fac ecou prin apartament cu tocurile pantofilor până ajung în bucătărie, de unde iau un pahar şi îl umplu cu apă. Pentru o clipă închid ochii şi mă reazăm de blatul mobilei meditând asupra a ceea ce s-a întâmplat. Nu am stat prea mult împreună. Clar ceva nu merge bine, şi voi afla exact şi ce. Traversez întreg holul pentru a ajunge înapoi în atelier, unde îl surprind pe Derek cântând Sonata Lunii de Beethoven. Las paharul cu apă pe masa cu vopseluri, aşezându-mă înapoi pe fotoliu. Modul cum îşi mişca în concomitent degetele de pe o clapă pe alta mi se pare atât de seducător şi tentant de a încerca, dar nu vreau să distrug pasiunea pe care mi-o creează acest bărbat. Încheie sonata privind în jos.

— A fost minunat! reuşesc să spun în final.

Îşi ridică privirea şi şi-o aținteşte pe mine.

— M-ați motivat să cânt.

Roşesc la spusele bărbatului ridicându-mă din nou de pe fotoliu pentru a îi aduce paharul cu apă. Consumă jumătate din conținut apoi îl aşează pe marginea pianului.

— O să plec acum, spuse el cu o voce uşor răguşită şi tremur în glas. Mulțumesc pentru apă.

Aş putea spune că par uşurată, dar şi plină de regret.

— Cu plăcere. Arătai ca un om însetat, aşa că eu...

Mă opresc şi fac un gest larg cu mâna.

— De fapt, nu contează. Mi-a făcut plăcere compania ta. Şi ai dreptate, trebuie să pleci; a cam început să se întunece, ba chiar am auzit un tunet. Ridic paharul de pe marginea pianului şi ies rapid din atelier cu Derek pe urmele mele.

De fapt, nu se auzise nici un tunet, nici nu pot să cred că am pomenit de tunet în noiembrie, dar prezența lui aici mă înspăimântă, oricum era o scuză perfectă să-l facă să plece. Şi oricum şi el părea plictisit încă de la început, aşa că nu aveam motive să-l mai țin aici ostatic. Mă întorc pe hol unde îl surprind pe Derek în mijlocul holului.

— Plec acum, domnişoară Darren. Mulțumesc din nou pentru apă.

— Holly.

— Poftim?

— Te rog spune-mi Holly, toată lumea îmi spune aşa, adaug aruncându-i o privire clară de avertizare.

— Bine, am înregistrat mesajul: nu-ți place să ți se spună pe numele de familie. Noapte bună, Holly! spune ajuns deja în dreptul uşii, aproape să o deschidă.

— Noapte bună şi ție, Derek!

Închid uşa în urma lui, lăsându-mă mai bine pe suprafaţa masivă a acesteia, de parcă în acest moment acolo mi-am găsit refugiul şi liniştea după care tot tânjesc în ultima vreme. Îmi aduc aminte cu câtă gingăşie atingea clapele pianului, iar sunetele îmi străbat din nou, și parcă la nesfârțit, mintea. Clar, trebuie să dezinfectez fiecare colțişor pe care l-a atins el, nu pot lăsa treburile aşa. Acest bărbat tocmai mi-a invadat spațiul, iar spațiul meu e clar doar al meu!

***

Şterg cu grijă clapele pianului ajutată fiind de o lavetă şi soluția de geamuri. Netezesc fiecare picătură din substanță, gândindu-mă doar la câte aveam de dezinfectat prin tot apartamentul. Canapeaua din living, podeaua...toată podeaua, clanțele uşilor... Minunată ocupație pentru o zi de sâmbătă rece. Rece ca apa cu care mi-am stropit fața dimineață pentru a mă trezi şi a îmi aminti că am de dezinfectat un apartament. Deşi e mic, e mare și am realizat asta abia acum. Mare pentru că va trebui să dezinfectez fiecare colțişor atins de el. Ceasurile bat ora doisprezece după-amiaza, aşa că decid să iau o scurtă pauză de masă. Îmi cobor privirea asupra podelei realizând că şi acolo trebuie să dezinfectez. Las laveta pe marginea pianului şi mă strecor printre lucrurile devastate: şevaletul stă în mijlocul camerei, câteva pânze stau rezemate de pereți iar vopselurile sunt şi ele împrăştiate. Voi dezinfecta fiecare colțişor fără să-mi pese de timpul pe care îl voi pierde.

Reuşesc să ies din încăpere, dărmând câteva obiecte ce se află pe hol. Inevitabilul deranj. Aud soneria de la uşă, dar nu mă grăbesc să deschid ştiind că poate e poştaşul. Ajunsă în dreptul uşii îmi aranjez hainele şi îndepărtez acel ceva inexistent de pe ele, trecându-mi mâna prin păr pentru a îl face să stea cât de cât. Nu mă mai uit nici pe vizor ci întorc direct cheia din uşă. Deschid încet uşa, ba chiar pe jumătate, privind în exterior cu jumătate de față. Rămân surprinsă la vederea unei vecine, trecute de cinzeci de ani, cu un buchet de flori pe brațe.

— B-b-bună ziua, doamnă Hastings. Ce vânt vă aduce pe aici? reuşesc să mă bâlbâi şi aş prefera să-mi dau o palmă mintală.

— Holly, dragă! Am venit să-ți las astea, spune întinzându-mi buchetul cu flori.

Mă încrunt la gestul femeii, ieşind de după uşa.

— Pentru mine?! De unde? spun luându-le. Trandafiri... aproape şoptesc, iar femeia îşi aşează mai bine ochelarii pe ochi.

— Ai spus ceva, scumpo? Cineva mi-a spus să vă livrez florile, dar nu ştiu cine, am uitat.

Memoria dânsei, desigur... Acum se explică totul. Ştiu că mi-a uitat numele, de asta foloseşte apelativele dragă, scumpo. Cum am putut uita? Ei bine, ar trebui să fie vreun mesaj ceva pe aici.

— Nu, nu am spus nimic. Mulțumesc pentru flori, ne mai auzim! Salutați-l pe domnul Hastings din partea mea. rostesc închizându-i uşa în nas bietei femei. Continui să caut acel bilețel care se pune deobicei la flori, dar cum nu găsesc nimic, le las pe masa din living căutând o vază, ceva unde le-aş putea pune.

Încercând să pun buchetul în vază, descopăr legat de panglică un mic bilețel împăturit în două. Desfac nodul fundiței şi scot cu grijă bilețelul punând mai apoi totul la loc de parcă nu ar fi umblat nimeni acolo. Desfac bilețelul şi citesc aproape cu voce tare: „Tu”.

„Eu, şi?” îmi spun în minte întrebându-mă ce glumă proastă o fi. Probabil lumea a uitat că e trecut de mult întâi aprilie. Pun buchetul în vază şi apuc bilețelul între degete, strecurându-l mai apoi într-unul din sertarele servantei.

Mă întorc pe călcâie şi fac paşi mărunți spre bucătărie, unde continui să caut ceva de mâncare uşor care să nu-mi ia prea mult timp, având în vedere că nu am terminat de dezinfectat nici măcar atelierul.

***

Continui să şterg fiecare tub de vopsea cu grijă aranjându-le pe masa de lucru. Nu am mai făcut ordine printre ele de ceva timp, chiar dacă nu a fost cine ştie ce dezordine pe aici. Termin şi cu ultimul tub de vopsea şi îl aranjez lângă celelalte. Pun pânzele de lucru în dulăpiorul mesei de lucru – un birou bine realizat – şi îmi captez atenția asupra unor pete de vopsea de pe parchet. Stropesc o pată ceva mai mare cu substanță diluant pentru vopselele mele şi dau cu laveta, dar observ cu mirare că nu se ia. Poziția lotus în care stau acum mă împiedică să mă deplasez pentru a căuta ceva mai puternic, dar fac un efort şi mă ridic. Caut, cu grijă, fără să deranjez vreo ceva, un alt diluant, dar sunt distrasă de soneria de la uşă, care parcă nu se mai opreşte. Mă îndrept cu grabă spre uşă, reuşind să-mi aranjez puțin părul. Nu mă mai uit pe vizor şi deschid uşa brusc, lăsându-mi la iveală hainele murdare de vopsea. În fața mea, rezemat cu brațul de tocul uşii, însuşi Derek. Derek de aseară. Roşesc la vederea lui, şi nu pentru că simt ceva pentru el, ci simplul fapt că eu abia am dezinfectat atelierul şi plus de asta mai arăt şi cum arăt: părul probabil este ciufulit, iar hainele au urme de vopsea pe ele.

— Drăguț tricou, şopteşte Derek făcându-mi cu ochiul şi intrând în apartament.

Pardon?!