Sunt prea tânără ca să înnebunesc!

De la o vreme începe să-mi placă tot mai mult monotonia. Mi se pare o stare de continuă comoditate şi confort din care nu aș vrea să mai ies, ci să mă cufund tot mai adânc pe zi ce trece. Am avut timp pentru meditare, pentru contemplare şi am realizat că stările depresive îmi sunt prielnice pentru suflet. Mă ascund undeva în întuneric şi ascult muzică, mă ascund de ochii răi ai lumii, de gurile care vorbesc fără să scoată vreun cuvânt, de urechile care aud fără să asculte. M-am întors la vechea mea prietenă, deprimarea, şi am constatat că îmi place să stau în compania ei. A chemat-o, de asemenea, şi pe vechea ei prietenă, depresia, care a ținut morțiș să mă revadă, să mă salute şi să mă copleșească cu nimicuri. Doar că de data asta acel nimic s-a dovedit a fi „totul” meu. Pentru început m-am întrebat dacă e normal să mi se pară că ceea ce iubesc îmi va face rău, că voi ajunge să plâng din cauza sentimentelor pe care i le port. Depresia mi-a spus că nu e bun pentru mine, că ar fi mai bine să-l las să plece când îmi spune. Deprimarea, pe de altă parte, a venit ca răspuns sentimentelor mele: nu este nimic între voi. Stând în compania celor două mi-am dat seama că sunt nebună, de-a dreptul nebună. Pentru că am avut prilejuri să le îndepărtez pe cele două, dar nu am făcut-o.

Şi cum aș putea merge pe stradă știind că sunt nebună? Cum aș putea să mai vorbesc cu cineva fără să încerc să fac vreo mișcare greșită cu intenție? Mă neliniștește faptul că oamenii din jurul meu au dreptate, ajung să renunț la ceva ce iubesc din cauza împrejurărilor. Aș mai putea spune că sunt normală, când mie totul mi se duce de râpă din cauza mea? Dar oare aș mai putea deschide ochii fără să mă condamn pentru ce am ajuns?

Eu? O nebună care este gata să riște absolut tot pentru ceva ce alții cred ireal; o nebună ce nu bagă mâna în foc, ci se aruncă cu totul, numai pentru a salva ceva ce iubește. Începând de la cărți şi continuând până la oameni. O nebună care e gata să plângă până face un ocean, pe care apoi îl voi traversa să ajung să-mi împlinesc fericirea absolută.

Nu am nevoie de ajutor, mă descurc.