Valuri

M-am lăsat purtată de un val şi am ignorat vapoarele zgomotoase din jur. Ele îmi spuneau că valurile ajunse la ţărm se vor sparge, că totul este o iluzie, o iluzie creată de mine. Pe de o parte mi-a fost teamă, pentru că riscul era mare, riscam să mă fac bucăţi asemeni unui val, să mă împrăştii asemeni apei care se loveşte de stâncile ţărmului. Pe de altă parte visam ca valul meu să nu ajungă la ţărm, să nu trebuiască să ne despărţim în cel mai dureros mod. Dar uite că inevitabilul s-a întâmplat, iar în final amândoi am sfârşit bucăţi pe lângă stâncile colțuroase, iar valurile ce veneau nu puteau să steargă decât durerea pe care puternicul impact a creat-o.

Să trăiesc un alt vis când realitatea era mai mult decât clară? Doar ploaia putea ascunde şiroaiele de lacrimi ce ne-au umezit obrajii, o ploaie care nu mai apărea, o ploaie a uitării care evita să ne ajute. Şi ce rost mai are treaba asta cu îndrăgostitul, când în momentul de faţă suntem doar nişte bucăţi înşirate în infinitatea asta de Univers? Oamenii din jurul meu aveau dreptate, totul e prea frumos ca să fie adevărat. Nu vreau să le dau satisfacția pierderii, căci adevărul e că ei se bucură numai la răul meu. Și găsindu-mă atât de neputincioasă cu siguranță ar fi făcut în așa fel încât să nu le scape niciun „ți-am zi eu”  urmat de o atitudine dezgustătoare de superioritate şi atotcunoscători.

Când greșesc, lasă-mă să-mi dau singură seama. E adevărat, sunt două tipuri de oameni care învață din greșeli: cei proști și cei deștepți. Cei proști învață din propriile greșeli, ajung la un stadiu analitic superior, își pun la îndoială propriile forțe și se auto-învinovățesc.  Iau vina asupra propriei persoane, dar în final ei sunt cei câștigați. Pentru că în partea opusă sunt cei deștepți care învață din experiențele altora, din filme și din nimic concret care să le fi trecut pe sub piele. Sunt indiferenți situației ce urmează, pentru că „ei știau deja”. Și da, eu sunt omul prost care învață din propriile greșeli, care se pune la îndoială pe sine, care nu oferă importanță celor din jur nici după ce totul s-a prăbușit la pământ.

Şi de valul meu mă întreb în fiecare seară dacă îi e bine, ba chiar îi port de grijă în gând. Aşa e, nu se va mai întoarce, dar uneori trebuie să ne mulțumim cu ceea ce a mai rămas; bucăţi din trecut. Sunt nopţi în care plâng, nopți în care râd, nopți în care mă uit pe geam şi îmi spun „măcar privim același cer”. Au mai rămas bucăți din trecut; doar atât. Imagini, vorbe nespuse, dorințe neîndeplinite, jurăminte date uitării. Am rămas eu... şi la capătul linei el.

El? El va rămâne valul de care m-am lăsat purtată, ce odată ajuns la țărm ne-a făcut bucăți pe amândoi.