Scrisoare

Dragă... tu,

Astăzi am fost mai aproape unul de celălalt ca niciodată. Şi totuşi eram atât de departe; sufletele noastre erau. Sufletul tău a simţit că al meu se apropie de el? Probabil că nu, dar al meu... al meu parcă se zbătea. Parcă voia să iasă din mine şi să îl caute pe al tău. Până la urmă ce mai conta? Doar să nu te fi speriat; e un alt suflet. Nu mai e cum l-ai cunoscut – e rupt bucăţi mii. Oare tu să fi fost cel care mi l-a nimicit în halul acela?

Am trăit cel mai tragic moment, mai tragic decât cel din ziua în care am început să mergem pe drumuri diferite. Mai tragic decât toate reproşurile pe care mi le-am urlat în minte în ultima vreme, începând cu faptul că nu mi-am putut respecta o promisiune: aceea de a te ţine cât mai aproape de mine pentru cât mai mult timp. Azi a fost de parcă cineva mi-a scos inima şi a început să o calce în picioare. Doar ca acel cineva nu ai fost tu, căci tu nu erai acolo...

Am vrut să-ţi dau un semn, să-ţi spun că sunt acolo, să-ţi fac inima să tresară. Şi până la urmă ce importanţă mai avea? Oricum nu mai însemn absolut nimic pentru tine şi nu-ţi mai provoc nicio stare – decât de nelinişte şi furie. Nu am vrut să devin un aşa rău în viaţa ta, dar îţi dau libertatea să mă urăşti. Da, urăşte-mă! Așa cum știi tu, cum poţi tu. Doar fă-o! Cândva mă aveai în inimă pentru că mă iubeai, acum urăşte-mă ca să mă ai în minte. Da, din acest moment promite-mi că ai să mă urăşti. Te implor! Măcar aşa ştiu că nu mă vei uita complet.

P.S.: Ce suntem noi? Doi nebuni pierduţi în lumi diferite.

Cu multă d̶r̶a̶g̶o̶s̶t̶e̶ suferinţă,

a̶ ̶t̶a̶ f̶o̶s̶t̶a̶ ̶t̶a̶ Victoria.