Facultate sau nu?

ABSENȚA și-a făcut simțită PREZENȚA, ca să o spun într-un mod cât se poate de clișeic și enervant, dar în același timp să fac puțin haz de necaz pentru cele ce vor urma a fi relatate. Mai pe scurt, motivul absenței. Prevăzusem asta din momentul în care am postat ultima oară: eram conștientă că ceva avea să se întâmple și să mă distragă întru totul de la scris. Și chiar așa a și fost, mi-am umplut laptopul cu tot felul de documente în care încercam să formulez un articol, dar când scriam 5 rânduri deja mi se părea anost. Ideea în sine nu era rea, dar un blocaj psihic nu mă lăsa să scriu ceea ce îmi propuneam în maniera pe care o voiam. Voiam să vă povestesc de BAC, de Neversea, de Untold, de cum mi-am cumpărat bilet de tren pentru București și nu am mai mers, să vă spun că mi-am luat o pisică *mă rog, o mai luasem odată*. Voiam să fie un jurnal de vară pe care să pot să-l fac public. Dar nu, entuziasmul meu a pălit în momentul în care am realizat că urmează vremuri grele: ADMITEREA LA FACULTATE. E încă un subiect pe care nu vreau să-l abordez, aștept să mai treacă ceva timp. Dar oricum, ideea e că eram deja intrată la o facultate, iar asta mă deprima și mai mult.

Aici începe povestea cu „Salut, eu sunt Alexandra și sunt studentă la Litere”... Pentru unii dintre voi ar părea ceva simplu: „O, A ALES LITERELE PENTRU CĂ NU E ÎN STARE DE ALTCEVA”. Iar acum o să contrazic multe dintre teoriile voastre. La Neversea am cunoscut o tipă, studentă în anul 2 la Litere. O întrebasem cum e, pentru că știam că mulți aleg să meargă acolo, dar mai mult decât orice nu le înțelegeam motivul. „Se dă de pomană? Primesc colivă și colaci, găleți și pixuri? Agende?”, cam astea erau întrebarile pe care obișnuiam să mi le pun. Și ca fapt divers, da, am primit pixuri și agende. Problema e că nimeni nu știa în ce se amestecă, dar cu orice preț prefera să meargă la facultate și să plece din orașul natal. Ceea ce mi-a spus tipa respectivă m-a lăsat fără aer: „e greu, uneori vrei să renunți, alteori doar plângi că nu faci față”. Eu am ales să vin aici pentru că eram sigură că nu asta o să fac, conta doar să am un dosar ÎN PLUS și să nu stau acasă. Dar în momentul în care am realizat că asta o să fac un an m-am simțit de parcă cieva mi-a turnat o găleată cu apă rece în cap. Simțeam un fior cum mă străpunge și voiam să cred că e doar un coșmar. Nu a fost cazul, cruda realitate era mai aproape de mine ca niciodată. Timp de o săptămână am fost într-un fel de depresie ca și când urma să fiu arsă pe rug sau poate mai rău, spânzurată. Îmi era frică de ziua de 1 octombrie pentru că știam că abia atunci va începe calvarul. În prima săptămână m-am dus cu un entuziasm leșinat la facultate, speram că poate îmi voi găsi cursul care să mă motiveze să nu renunț. O, dar până să găsesc acel curs l-am găsit pe cel care mă îndeamnă în continuare să-mi retrag dosarul în orice clipă. Nu că ar fi cursul în sine problema, dar profesoara este. După ce ies de la cursul ei îmi spun în minte doar că mâine la prima oră sunt jos la secretariat să-mi retrag dosarul. Cam atât de jalnic e spiritul ei pedagogic. Și nu încerc a face o imagine proastă Universității, ci doar încerc să vă familiarizez pe voi, cei care încă sunteți la liceu, cu ideea că există cineva mai rău decât profa de franceză *asta dacă nu cumva a voastră e drăguță, așa cum am prins și eu în ultimii doi ani de liceu*.

Să nu lungim povestea mai mult decât trebuie, pentru că iată-mă după o lună cu același entuziasm leșinat pentru facultate *exceptând unele cursuri unde profesorii sunt geniali și știu să-ți capteze atenția*, cu aceeși teamă după ce ies de la acel curs, cu aceeași frică pentru ziua de mâine. Wish me luck, pentru că ăsta e abia începutul!