Câte puțin din 2018 – albumul fericirii

În urmă cu vreo doi ani, într-o sesiune de căutat printre cărți vechi, am găsit ceva ce nu credeam că va avea un impact atât de mare asupra mea. La prima vedere părea o banalitate: o carte fără copertă, puțin mucegăită pe la cotor și cu un titlu deloc impresionant: „Nucul singuratic”. Nimic special la ea, însă am zis că poate dacă o voi răsfoi puțin mă va tenta. Dar până să apuc să o răsfoiesc m-am uitat la ultima pagină unde mi-a fugit privirea fix la ultimle 5 rânduri. Am citit, am meditat câteva secunde și am făcut rapid o poză știind că nu voi mai găsi cartea aceea niciodată. Și așa a și fost. Un final tremurător pe care eu l-am simțit atât de real în ultimul an încât tind să cred că era făcut de mine într-o viață anterioară.

2018 a început cu lacrimi; eram nervoasă și mai mult de atât, eram îndrăgostită. Am mai spus eu că omul e prost când se îndrăgostește, dar se pare că la mine era supradoză. Plângeam, ceasul de pe eranul telefonului indica 00:00, 1 ianuarie 2018. Lumea se bucura, unii își spărgeau sticlele de șampanie de cap, alții îți puneau pocnitori sub talpă – și tot eu eram mai proastă decât ei. Am făcut un amalgam de amintiri din 2018, un album trist în care am inserat și momente frumoase, iar finalul vă va șoca.

Așadar, ianuarie a fost o lună surprinzătoare care mi-a scos inima, a făcut-o bucăți și a mai avut și nesimțirea să mi-o pună la loc. Adevăr scos de sub cărți, voci care m-au marcat, cuvinte spuse doar să fie acolo și un prevestit final al unei frumoase povești. Căci da, a fost o poveste ce și-a găsit finalul în primele zile de februarie. Februarie – o lună plină de lacrimi și suferințe, o lună a încercării de a uita de mine pentru puțin timp, o lună care m-a adus în pragul depresiei și care m-a făcut să urăsc lumina zilei și să aștept cu sufletul la gură noaptea – poate va reveni el, poate mă va suna să vorbim. Și așa au trecut 28 de zile fără să-mi dau seama când.

Pe de altă parte, martie a început binișor. Împreună cu trupa veselă de artiști – aka grupul din care fac parte – am făcut obicei, pur întâmplător, ca pe întâi a fiecărei luni să mergem undeva. Așadar, în martie ne aștepta o aventură la București, în căutarea unei universități, fără baterie la telefoane, pe străzi ale căror nume nu le găseam, învârtindu-ne în cerc. Aventuri cu tramvaiul în miezul nopții în căutarea parcului Carol, peripeții pe jos prin zăpezi urmăriți de vocile unor câini nu prea inofensivi. Desigur, în final, o mică plimbărică pe jos până în Centrul Vechi în căutarea unui magazin non-stop – la niște 12 grade cu minus. Bețivi care ne urmăreau pe străzi, oameni normali care își făceau cruce de la geamul apartamentului când ne vedeau. Atunci mi-am dat seama că îmi place genul ăsta de ieșire. La câteva zile după cele petrecute au început repetițiie pentru olimpiada de arta actorului care avea loc în primele zile din aprilie. Luna martie a fost o aventură în sine, la repetiții eram eu, personajul meu și nimeni altcineva care ar putea să-mi facă rău. Cât eram acolo uitam de toată durerea și mă bucuram de o liniște zgomotoasă. Deși era galăgie, fiecare repeta în continuu, era ceva calm care mă făcea să spun „acasă”.

Astfel a sosit și aprilie care ne-a prins la Constanța. Eram cu grupul, eram pe plajă și ne imaginam cum o să fie peste câteva luni când o să fie vacanță, când o să fie cald și nu o să mai avem niciun stres. Scopul nostru era olimpiada, nu? Oh... Pare că am încurcat puțin oalele, dar a fost minunat, am cunoscut oameni minunați și am „furat” câteva scoici de pe plajă pe care le-am însemnat. Pe la sfârșitul lunii mi-am luat inima în dinți și am vorbit cu o voce din trecut, cu cel care îmi transformase ultimele luni într-un ocean de lacrimi. Pentru două zile am crezut că va fi bine, că va fi ca înainte, dar m-a oprit din a mai gândi așa și mi-a șoptit un: „viața poate ne va aduce cândva aproape”. Mi-a spus că mă va căuta când aflăm rezultatele de la BAC. Baby, m-ai motivat să nu renunț.

Inevitabil a sosit și 1 mai cu noi, grupul, în tren spre Galați la o mică plimbărică până la Mc. Atunci nu exista decât ideea de a deschide Mc în Brăila, așadar fiecare escapadă la Galați avea ca traseu Mc. Reclamă la Bershka, artă din ambalaje, la citit de ziar pe o băncuță, ziua aia a fost perfectă. Tot atunci, când am ajuns acasă, mi-am găsit motivația. Eram plină de optimism și ambiție, nu trebuia să mă distrag de la nimic. Nu mai erau nici două luni până la BAC, iar eu nu știam nimic. La modul cel mai serios. Îmi înjuram în gând că m-a gâdilat pe sub limbă să spun că la proba la alegere dau la logică. Nu mai era timp de pierdut, aveam simulări în câteva zile. Am învățat toată logica în aproximativ trei zile. Mai a fost o lună caldă, plină de optimism, chiar dacă după simulri am lăsat învățatul.

Iunie – nu credeam că o să mai ajung aici. Revenind la tradiție, de data asta eram în tren pentru o Ziua Copilului petrecută frumușel pe străzile Bucureștiului. Prima oprire: aparatul care mănâncă banii trecătorilor – Gara de Nord. A fost o zi plină de peripeții; m-am pierdut, eram singură, nu știam unde mă aflu, spre noapte am trecut pe lângă o super petrecere din stradă unde un tip mi-a zis că-i plac ochelarii mei. Păi mersi, tu, tipul de atunci, dacă citești asta vreodată. După expediția asta am avut nevoie de sesiuni de învățat. Așa că odată ajunsă acasă, la Tecuci, m-am organizat pe zile cât să pot trece prin toată materia și să o și reiau. A fost... interesant. Parcă nu mai aveam răbdare, așteptam ziua de 4 iulie tot mai mult, alteori voiam să renunț, îmi spuneam că nu mai are rost. Am trecut cu bine, am învățat să mă relaxez mai mult decât orice. Am învățat că răbdarea te face mai puternic și clădește sentimente greu de distrus. Am observat în detaliu cum arată un om îndrăgostit: mă uitam la mine și zâmbeam – eu eram exemplul cel mai bun.

În drum spre Constanța, iulie a fost cea mai așteptată lună. Diverse motive, dar unul dintre ele a fost Neversea. Iubesc marea, iubesc să stau pe nisip, iubesc să stau noaptea pe plajă când nu mai este nimeni. Iar toate au fost într-o perfectă armonie cu o petrecere ce a durat patru zile și patru nopți. Despre Neversea nu pot spune prea multe, amintirile pe care le am acolo sunt de nedescris. Și dacă vă întrebați dacă m-a căutat misteriosul, ei bine da. A fost un șoc, dar în același timp o dorință tot mai puternică de a vorbi cu el. Ca mică paranteză, mulțumesc Steve Aoki pentru un final excepțional: tribute to Chester Bennington and Avicii. A fost singurul moment lacrimogen de pe toată perioada festivalului, dar a meritat tușul întins. Ajunsă acasă lucrurile au luat o întorsătută groaznică, căci de aici începe povestea nașpa cu facultatea. Dar mai e până acolo, până atunci sărim spre alte meleaguri.

August m-a prins cu grupul în drum spre Cluj-Napoca pentru...TOBELE... vă așteptați, UNTOLD. Amintiri cu controlori din oraș, stația „Șiretului”, așa cum îi spuneam, oameni care ne zâmbeau, cărora le zâmbeam, tramvaiul plin cu spumă, scena de la Arenă și atât de multe amintiri care rămân pur și simplu în memorie. Străzile Clujului pe timp de noapte, noi prieteni blănoși care nu se văd prea clar de negri ce sunt... Apeluri în miez de noapte, mesaje fără sfârșit, nopți nedormite și un imens regret pentru că se sfârșește vara...

Cred că cea mai puțin așteptată lună a fost Septembrie. În drum spre București, din nou, cu gânduri mărețe. Emoții incontrolabile, aveam admiterea la facultate. Desigur, din cele peste 300 de persoane care s-au înscris pentru cele 51 de locuri eu am fost una din cei care a picat. Am luat-o ca pe o mică experiență, m-a făcut să-mi pun multe semne de întrebare la care ulterior așezam un semn de exclamare. O amintire nu tocmai plăcută, dar pe care o voi povesti, poate, vreodată. A fost o lună a dezamăgirilor, a regretelor și a dorințelor de renunțare. Căci, undeva în altă parte, mă aștepta o facultate pe care nu voiam să o fac. Dar a fost și ziua mea, pe care nu am sărbătorit-o așa cum voiam... Detalii? Detalii.

Nu voiam să vină octombrie. Facultate, chestii plictisitoare. Nu sunt prea multe de spus despre ea, un singur lucru bun am făcut: m-am înscris la balul bobocilor – și am fost selectată. De aici am început să am timpul mereu ocupat, mă rog, cel puțin serile. Dar nu regret nimic. Iar aici mi-am dat seama că viața de student e monotonă dacă nu ești cu grupul tău trăznit...

Nu mi-am dat seama cât de rapid a trecut octombrie și a venit noiembrie, care m-a prins în Iași. Ideea de a fi cu grupul undeva pe întâi a lunii se spulberase de luna trecută. Facultate, poate, somn intens, poze, cu totul și cu totul altceva. Dar undeva în adâncul sufletului se afla un gol ce nu putea fi umplut. Simțeam lipsa fericirii. O fericire pe care o redescopăr o lună mai târziu și care îmi va schimba ceva la mine.

Photo: Elena Sorina Mihai

Aici începe decembrie: 30 noimbrie 2018 – sunt gata să fac o surpiză. Cea mai mică din grup a devenit majoră. La mulți ani, Adrianaaa! Sunt în tren – spre București din nou. Restul grupului știe de venirea mea, pe ea însă am informat-o că nu pot veni – repetiții pentru bal, bla bla, chiar nu pot să le anulez. Weekend-ul acela nu pot spune că a fost tocmai frumos, am avut niște probleme sentimentale care m-au secat de toată puterea de gândire și mi-au extras ultimul strop de fericire. Am propus că o să revin, măcar să mai petrec puțin timp cu ei înainte de sărbători. Între timp am avut balul bobocilor și nu, nu am luat titlul de Miss, dar măcar am avut un moment de fericire absolută când am făcut ce îmi plăcea mie cel mai mult: teatrul. Două săptămâni mai târziu m-am reîntors la București și a fost cu totul diferit. Am cunoscut două persoane minunate, geniale, iar despre una am să vorbesc mai în detaliu altă dată. Pe cealaltă o știți, dar nu știți prea multe despre ea. Tobele... Dacă nu o știți, ar trebui. Dacă o faceți, lăsați-mă să vă spun cât de dulce este această ființă: Andreea Balaban. Am întâlnit-o în carne și oase pe Andreea Balaban, vloggerița pe care multe fete o admiră și apreciază, cea care a devenit o inspirație pentru multe dintre noi. După atâția ani am avut ocazia să o întâlnesc și să o strâng în brațe. Tot în acea zi m-am întâlnit cu cineva din trecut, o persoană care mi-a fost și încă îmi e motiv de fericire, cineva pe care nu credeam că voi avea ocazia vreodată să mai întâlnesc. Mi-a bătut inima cu putere, eram în „al settiamo cielo”, așa cum ar spune italienii – asta ca să nu spuneți că am fost degeaba la facultate. Au fost trei ore pe care le-am simțit ca jumătate de oră, au fost 3 ore prin ploaie, zăpadă – adică mocirlă – și totuși nimic nu mă împiedica să mă bucur de acel moment. Căci povestea abia începe.

*ignorați fața, eram emoționată*

Un an nou plin de bucurii tuturor și dacă nu v-ați regăsit fericirea încă, dacă nu v-ați regăsit pe voi, nu-i nimic. 2019 ne pregătește multe surprize. La cât mai multe amintiri frumoase!