Renunță la ce nu e de nasul tău
Oamenii își formează adesea păreri în urma unor trăiri, unor sesizări sau chiar, mult mai profund, în urma unor suferințe – propriilor suferințe. Și aici începe povestea mea: sunt de părere că această facultate nu este pentru mine, tocmai din motivul că îmi provoacă suferințe. Am ajuns aici întâmplător, dar din vina mea pentru că am decis asta. În același timp sunt responsabilă pentru această problemă: eu sunt singura în măsură care poate decide ce voi face mai departe. Că renunț, că o să continui, că o să fiu nepăsătoare și lipsită de prezență, este fix responsabilitatea mea. Partea proastă este că lumea nu înțelege că responsabilitatea îi aparține celui însărcinat cu problema și intervine ca un mic „sfătuitor”: o, dar poate ar fi mai bine să faci așa SAU nu renunța, vei vedea că va fi totul bine. Bun, v-am cerut cumva părerea? Nu îmi amintesc, îmi amintesc doar că am spus că renunț, că nu am de gând să-mi complic viața cu ceva care îmi aduce numai probleme și nefericire. Cineva mi-a spus odată: cu de-a sila nu se face treabă. Păi? Decât să fac ceva cu silă, numai să fie făcut, mai bine pun capăt într-un mod cât mai rapid. Toate suferințele mele din momentul de față sunt datorate unei alte mai mari suferințe: nu am intrat la facultatea la care am vrut. Din momentul în care am văzut RESPINS pe legitimația de participant am știut: chinul abia începuse. Da, era un chin să știu că nu voi face ceea ce știu mai bine și ceea ce îmi place. Plecasem spre casă ca o învinsă, vedeam eșecul ca pe ceva constant. Am încercat să fiu optimistă în legătură cu noua facultate, dar entuziasmul cu care figuram s-a dovedit a fi cel mai toxic lucru cu care m-am confruntat. Noaptea, când peste tot era liniște, aveam o sesiune de relaxare și contemplare: Oare ce fac eu acum este bine? Am dat șanse peste șanse, am crezut că problema e la mine, dar concluzia rămânea aceeași: nu sunt făcută pentru așa ceva.
Plângeam – de nervi, de stres și pentru că nu înțelegeam și nu mi se explica. Și din nou, credeam că problema era la mine, că nu-mi dau intresul. Ok, am încercat, dar tot ce mi-a fost spus a fost un subtil: ești proastă. Cu un nivel redus de inteligență ca al meu, consider că nu este cazul să mai continui. Și da, am spus PAS. Și încă o spun. Și aș vrea să fiu înțeleasă, aș vrea ca măcar pentru 5 minute cineva să se pună în locul meu, să îmi simtă nervii care clocotesc de mama focului, stresul care mă cuprinde de fiecare dată când realizez că e dimineță, durerea că fac ceva împotriva voinței mele și insultele „subtile” pe care mi le iau în față de fiecare dată. Eu aș avea nevoie de un curs ROSE pentru fiecare curs obișnuit.
Nu am de gând să continui ceva numai de dragul de-a continua, pentru că oricum nu există niciun „drag” în toată treaba asta. Singura mea scăpare din starea de nevroză generată de toate neînțelegerile era puțin ajutor prietenesc. Astfel am îndrăznit să vorbesc cu un prieten despre asta, cineva care mă înțelege foarte bine și care mi-a sugerat încă de la început să nu merg pe un drum de care nu sunt sigură, care m-ar afecta și m-ar distrage de la ceea este cu adevărat important și esențial pentru mine. Și astfel, de la o discuție la alta, mi-a povestit despre o carte pe care o citise recent și care reușise să-i așeze mai bine gândurile și să-l facă să realizeze că a-ți păsa prea mult pentru ceva toxic e o boală. Mi-a sugerat să o citesc, dar nici pe departe nu credeam că ceea ce voi descoperi acolo mă va pune la punct. La început uram faptul că are dreptate, pentru că eram conștientă că voi lua o decizie care nu mă va afecta pe mine atât de mult cât îi va afecta pe ceilalți. Fiecare schimbare și decizie pe care o iei este a ta. Nu există „cum”. Faci sau nu faci; decizi sau nu decizi; simplu. E adevărat, sunt șanse să te simți cel mai ratat om de pe Pământ după acea decizie, dar e a ta și tu știi cel mai bine ce e pentru tine. Tu știi ce e toxic, ce îți face rău sau ce e bun și îți face bine.
Dacă am urât ceva mai mult pe lumea asta a fost să mă las copleșită și influențată de ceilalți și de sfaturile lor. Gând bun: dacă tot ești așa de bun la sfaturi, de ce nu ți le urmezi chiar tu? Easy, nu arunca cu pietre în mine ca după să-mi trimiți un bilețel cu: „îmi pare rău”. Cam așa stă treaba, sfaturile indivizilor din jur sunt niște pietre aruncate asupra ta: cazi și rămâi imobilizat, adică neputincios să mai faci ceva sau să iei tu vreo decizie. Iar când vorbele lor se adeveresc a fi neprielnice ție, apare scuza că ceva nu a mers bine... Păi da, logic că n-a mers bine dacă sfatul vine de la altcineva. Exemplu concret legat de facultatea mea: „sfatul meu e să rămâi”. Bun, am rămas; acum ce? Da, eu mă târăsc pe jos după ce mi-ai aruncat bolovanii ăia în față, eu sufăr, eu mă enervez. Iar tu? Tu-mi spui un amărât de „scuze, probabil nu ai făcut tot ce am zis eu”. Nu, eu n-am să mă „sinucid” din ordinul tău, clar? Îmi iubesc viața, serios, nu vreau să o văd cum se fărâmă din cauza faptului că tu nu știi ce simt eu și nu-mi poți înțelege durerea.
Ce-am să fac? Cred că ați cam înțeles.
