Strigăt către un marinar

Pe stânca rece m-a izbit un val,

asemeni unui marinar vrăjit de vocea-mi,

care din lipsa de tărie a căzut

în păcatul glasului meu.

O privire, un gest și un râs isteric;

marianarul m-a prins în propriul meu

păcat.

«Lasă-mă să plec, să înot liberă

spre ce iubesc,

să fiu fericită așa cum eram înainte,

până să mă prinzi în plasa ta.

Și dacă nu îmi permiți să trăiesc–

din nou–

lasă-mă, atunci, să mor.

Marinarule, oceanul e plin de pești.»