Lupta dintre mine și mine
Într-un fel, simțeam că urma să părăsesc Bucureștiul pentru totdeauna. Mai plecasem acasă, dar niciodată cu sentimentul ăsta. Îmi era frică, extrem de frică, iar singurul lucru pe care îl puteam face era să mă rog că mă înșel. Ca și cum conștiința mi-ar fi fost umplută cu prea multe informații și griji încât și aceasta devenise una, mai nou. Grija că aveam să stau departe de ceea ce iubesc cel mai mult: adică EL. EL, care printr-o coincidență stranie și fără înțeles, simțea la fel ca mine. Îi era teamă că nu va apuca să mă mai revadă vreodată, că aveam să plec și să-l las. Mă cufundasem într-un val de griji impropriu mie. Pierdută, uitată, ignorată într-un colț al Universului meu intern. Și pentru că grijile lui mă îngrijorau și pe mine, începeam să cred că starea lui e reală.
Auzeam sunetul acela iritant al roților de tren, auzeam cum mă îndepărtez de el și cum îl las în urmă. Un coșmar real; eu chiar plecam. Dar nu pentru totdeauna, așa cum simțeam amândoi, bineînțeles. Ci doar așa puțin, ca să mai treacă timpul și să nu simt când suflă pe lângă mine. Șimțeam nevoia aceea puternică de a mă îndepărta puțin de greșelile mele, de neputințe și dorințe de prea mult. Cu un singur gând ajunsesem acolo: să încep o viață nouă. Dar nimic nu era nou la ea, iar financiar vorbind, părea că se prăbușea cu totul. Trebuia să supraviețuiesc, să îmi împlinesc anumite dorințe, să muncesc pentru visul meu de a deveni ceva ce nici în cele mai mari dorințe n-ar fi putut fi real. Dar îmi doream să fiu acolo, să-i admir pe cei care reușiseră, să mă auto-compătimesc pentru eșecul meu, încercând chiar să cred că poate nu era de mine. Căutam tot mai mult, zilnic căutam, lucruri de care să mă leg și să îmi devină ajutoare de viitor. Oriunde mă duceam eram încolțită de replica „de ce ai renunțat la facultate?” urmată de un dureros „ești tânără și ar fi păcat să nu ai studii superioare”. Mă simt ca un gândac strivit sub talpa unui pantof; intențiile mele sunt înțelese greșit.
Pentru că, de fapt, în povestea asta este vorba despre cum m-am luptat cu destinul pentru a fi înghițită de propriile mele greșeli. Bineînțeles, nu pot numi absolut tot greșeli, dar mă pot număra eu printre ele. Eu sunt una din greșelile mele. Și aș vrea să cred că nu e real, chiar mi-ar plăcea să cred acest lucru, să o simt ca o înșelare a sinelui, a conștiinței mele care în mare parte dă greș. Neîncrederea în mine a dus la un dezastru imens, dar mai ales la gânduri de retragere.
Pentru că totul a început într-o lună friguroasă, când m-am hotărât să renunț la facultate pentru simplul fapt că nu-mi plăcea. Într-o disperare uriașă am căutat locuri de muncă în București, oraș în care nu mă aflam până în acel moment. Dar știam că greșesc, că s-ar putea să calc cu piciorul greșit și să îmi risc tot insuccesul de până în acel moment. Așadar am făcut o mică vizită, o vizită care m-a adus tot mai mult de acel oraș; o întâlnire cu un om drag mie ce mi-a schimbat viziunea de a privi lucrurile – din nou. Atunci am decis că vreau acolo, vreau să încep o viață nouă în care eu să fiu stăpână pe ceea ce fac. După o perioadă de așteptare chiar am reușit. Și recunosc, speranțele mi-au fost numărate pe degete. Însă cu privirea continuu înainte am realizat un lucru la care mulți ar fi spus că doar visez.
Nu mi-a fost ușor, nici pe departe; l-a început totul era un joc de cărți la care eu aveam Asul sub mânecă. Dar într-un pachet sunt doar 4 cărți, iar treptat cărțile mele salvatoare s-au epuizat și am descoperit adevăratul chin, fața urâtă a lucrurilor. Mi-am târât piciorușele cu greu, începusem să mă aflu pe un teritoriu cumplit, eram ca în „Jocurile foamei”. Nu știu dacă mă pot numi finalistă, câștigătoare sau doar o simplă pierzătoare, jocul pare a fi pierdut de mult. Începusem să-mi fac griji pentru ziua ce avea să urmeze, simțeam totul mult prea brusc. De fapt, era ceva nou pentru mine, în special grijile. Mai trecusem prin experiența locuitului departe de casă, doar că era complet diferit de data asta: totul cădea pe umerii mei. Mă trezeam dimineața, la oră fixă, mă îmbrăcam și îmi continuam activitatea de roboțel – acel roboțel care începeam să devin, care iși pierdea treptat prietenii, răbdarea, calmul și energia. Bateriile mi se descărcau mult prea rapid, nu mai exista ordine în gânduri, irascibilitatea mă înconjura și mă înghiontea puțin când reușeam să mă calmez. Ai putea spune că devenisem un roboțel stricat. Se observa pe mine că eram pierdută, nu mă regăseam în absolut nimic. Totul fusese un sacrificiu și nu știu neaparat cât a fost pentru mine făcut, pot spune că eu eram cea sacrificată doar.
Acum nu mai am nimic, am pierdut tot ce aveam. Aud sunetul enervant al roților de tren ce zgârie șina – mă îndepărtez, mă îndepărtez de ceea ce iubesc cel mai mult.
