Confuzie

Nu am să te caut, pentru că știu:

nu am ce să-ți spun.

Nu vreau să mai fie așa între noi,

liniște urmată de ceartă

pentru niște lucruri care poate

mai bine rămâneau moarte.

M-ai învinovățit pentru multe și n-am spus

nici măcar „pâs”,

dar tu nu ai știut oare

că toate s-au întâmplat din cauza

nesiguranței tale?

Nu te învinovățesc, știi prea bine

că nu-mi stă în fire,

dar nu pot neglija faptul că tu,

așa cum obișnuiești să fii,

ai dus la întâmplarea acestor lucruri.

Nu sunt o sfântă,

mă cunoști,

însă tind să cred că am fost prea sinceră

cu tine

atunci când poate ar fi trebuit să tac.

Mi-am deschis sufletul în fața

ta,

dar tu nu te-ai oprit decât să judeci.

Ce iubire…

Ne întoarcem de unde am pornit?

Am acceptat destule –

și știu că și tu ai făcut-o –

dar motivul meu a fost că te iubesc

și prefer să mă jignești

în loc să te pierd.

Dar acum mă opresc;

o fac aici.

Mă opresc departe de tine,

iar drumurile noastre se duc la poli

opuși.

Nu-mi mai trebuie ură,

crede-mă că am simțit prea multă,

dar cum aș putea oare să spun că te urăsc,

când de fapt nu fac altceva decât

să te iubesc?

Suntem confuzi,

iar confuzia ne distruge.