Asumat?

Sunt curioasă – de fapt, mereu mă întreb același lucru și niciodată nu îmi pot oferi un răspuns. Și chiar dacă aș putea, probabil ar fi prea personal, prea eu. Sunt atacată de atât de multe sentimente și uneori cred că tot ceea ce trebuie să fac este să scriu ceea ce gândesc. În unele cazuri astfel, în pagini virtuale pe acest așa-zis blog, alteori sub formă de poeme pe care de cele mai multe ori le asociez cu cele mai dureroase amintiri. Cineva îmi spunea că e bine să scriu ceea ce gândesc, dar prea multe supărări mă apasă atunci când o fac. Devin supărată inclusiv pe mine, pentru că mi-ar plăcea să nu o mai fac. Să nu mai simt nimic și să trec prin viață ca o suliță gata să străpungă ținta, fără ca măcar să îmi pese vreo secundă de ceea ce se va întâmpla în jur. Pun eu prea mult preț pe viață? Îmi asum eu prea multe? Îmi place când oamenilor nu le este frică de viață și de tot ceea ce înseamnă și reprezintă ea. Îmi place când oamenii sunt asumați și nu trăiesc cu impresia că în viață mai poți trăi și furând din fericirea altora.

A cere iubire și afecțiune nu este o rușine. Ne este teamă să ne exteriorizăm aceste dorințe punând problema greșit: „ce vor crede ceilalți despre mine?”. Omul e creat din iubire, nimic în jurul lui nu poate fi altceva decât iubire, deci de ce să ne fie teamă să recunoaștem că avem nevoie de ea? De ce mereu spunem „nu sunt interesat de iubire”, însă facem tot posibilul să o avem? De ce ne chinuim sufletele cu interdicții impuse pentru ceva ce este deja în noi? Când mă iubesc pe mine, îmi doresc un om care să mă iubească la fel de frumos, să mă aprecieze poate mai mult decât mă apreciez eu, să-mi poarte de grijă mai mult decât sunt eu capabilă. Deci de ce ar fi greșit să spun că am nevoie de cineva lângă mine? Persoane nepotrivite vor fi tot timpul, dar forța cu care suntem noi creați e doar iubire, așa că după atâtea nepotriviri apare și piesa potrivită. Poate apărea când te aștepți mai puțin, poate chiar acum – când citești asta.

Am întâlnit și eu piese, dar nu se potriveau cu ce aveam eu deja, cred că erau din puzzle-ul greșit. Și ce rost să le pun deoparte pentru mai târziu dacă eu una nu aș fi avut niciodată continuarea acelui puzzle? Într-o zi am crezut că mi-am găsit piesa, dar se pare că cineva deja o avea, iar eu am aflat asta mult prea târziu, când deja o întorsesem pe toate părțile. Știu că ești acolo și privești confuz, poate oferindu-ți nou prea multă importanță, însă toate aceste lucruri te vor liniști într-o zi când vei întâlni omul potrivit, asumat, care trăiește din și pentru iubire – piesa potrivită pentru puzzle-ul tău.