Frustrări, blesteme, pretenții și „vrăjeli”

M-am născut o frustrată și probabil oamenii care mă cunosc destul de bine știu acest lucru și evită clasica întrebare „dar de ce?”. Uite de bine ce îmi e, le-aș răspunde. Dar felul meu de a fi mă îndeamnă să tac și să accept faptul că unii nu pot înțelege ce înseamnă să te naști într-un fel – în cazul de față frustrată. De-a lungul articolelor mele am tot folosit sintagma „sunt o frustrată”, iar lumea mă bombarda după cu întrebări „păi de ce?”, „hei, ești bine? Ce-ai pățit?” sau „nu ești frustrată, cred că doar prea alintată” – cu replica asta nu pot spune decât CÂȚ! (ca la noi la moldoveni).

Nu, eu chiar sunt o frustrată și am impresia că nivelul meu crește considerabil pe zi ce trece. Cum am realizat asta? Întâi de toate, nu pot trece peste anumite lucruri din viața asta; lucruri care mi se întâmplă mie sau nu neapărat. Ori, eu mă frustrez din orice, deci situația chiar a început la naștere. Spre exemplu, acum vreo săptămână m-am frustrat la finalul unei cărți și am vărsat lacrimi câteva zile – ei, și încă aș putea face asta, dar acum mi-am găsit alt motiv. Acest motiv este blestemul. Da, da, vorbesc serios. Sunt frustrată pentru că sunt blestemată și plâng pentru că mi-am luat asupra mea toate blestemele posibile. Nu te uita câș, că n-ai de ce. Poți reciti ultimele patru fraze cu voce tare, le poți urla, dar eu chiar am ajuns la concluzia că sunt blestemată. Nu de foarte mult timp, cam de când am început să joc singură în viață. Și jur, m-aș fi dus la tata să mă dezlege de blestem, că de la vrăjitoare sigur luam mai multe. Dar cum aș putea să mă expun în fața tatălui meu: „sunt blestemată”? Aveam vreo trei variante în cap: 1. Va începe să râdă și să-mi spună că asta este viața; 2. S-ar fi enervat că aduc în discuție un astfel de subiect; 3. Mi-ar fi spus să termin cu prostiile și să îmi văd „de carte” – ori să-mi bag mințile în cap. Ei haide, tati, dar eu pot băga mâna în foc că mi-am luat blesteme peste blesteme, să-mi meargă mie prost cum n-a mai mers la nimeni altcineva, ori vreo pisică neagră să-mi fi tăiat calea. Inițial am crezut că e vreo pasă proastă, vreun mercur retrograd (sunt vizată oricum până pe 19 februarie), dar deja se lungește prea mult, ar avea la activ vreo cinci luni și jumătate și dacă mai așteptăm puțin se fac șase.

Asta cu blestemul mi-a dat-o nasol de tot sâmbătă seara spre duminică (6-7 februarie), iar de atunci mă ține constant într-o pasă proastă. Și dacă nu mă duc acum să deschid dulapul, să-mi iau fusta până-n pământ, bluza de biserică și broboadă, mă vedeți la știri în câteva ore: „tânără de 21 de ani insistă că este blestemată și bate la ușile bisericilor în speranța că vreun preot o va dezlega de blesteme”. Nu mă puneți la îndoială, căci eu chiar sunt gata să mă pornesc spre ușă, da iaca bine că de la blesteme nici abonament la metrou nu mai am – fiți convinși că e vorba despre blestem și aici.

Dar știți că femeile sunt proaste când le pică lor sentimentele, când se îndrăgostesc sau mai știu eu ce ne trăsnește mintea, deci am putea spune că sunt și sub blestemul lui Cupidon – asta dacă și-a dat vreun pic interesul de a mă viza. N-o voi lungi mult, doar vreo încă alte zece pagini, căci despre asta am ce să spun. Dar a existat zilele astea și un moment de rațiune pe care l-am lungit cam mult, la modul că am tras de el și l-am întors pe toate părțile, am dezbătut peste o sută de teorii și m-am învârtit în jurul lor de atâtea ori, că m-a luat amețeala. Cum am ajuns eu la concluzia că sunt blestemată? Și până la urmă de ce? Că trebuie să plătesc taxa la facultate până luni și n-am bani pentru ea? Ori că de fiecare dată când îmi plăcea ceva, acel ceva trebuia să dispară din peisaj, ori să îmi dea zece mii de semne că nu-i pentru mine? A, da, iar când nu îmi plăcea ceva, trebuia neapărat să îmi iasă în cale de mă împiedicam la un moment dat în propriile picioare? Oare doar astea să fi fost motivele pentru care m-am considerat blestemată? Nu! Clar nu. Dar pot spune un lucru: anumite pretenții de-ale mele m-au făcut să adun în jurul meu o energie asemănătoare cu cea a blestemului, pentru că în mintea mea nu puteam concepe ca treburile să nu stea așa cum îmi doream eu. La castingul pentru pețitori, înălțimea minimă era 1,85 și nu puteam concepe să vină cu 1,84. Dar iată că am realizat că și 1,80 șade bine pe lângă mine, comparativ cu 1,65 – luând în considerare faptul că eu am 1,60. Și-apoi meseria, dom′le, meseria era problema! Că eu, ca viitoare nu-știu-ce aveam impuse niște standarde. Ia uite cum standardele mele „înalte” – cum obișnuiam să le spun (de la cei 1,85 se trage denumirea) – au ajuns să creeze în jurul meu acea atmosferă neplăcută ca de blestem. Eu și Olaf ce mai umblăm cu norișorul deasupra capului. Așadar eu, don′șoara în cauză, am constatat că nu sunt doar blestemată din cauza mea, ci și o vrăji-scriitoare genială, care atrage ceea ce scrie din cauza unei nestăpâniri ale gândurilor. Acum nu doar că am nevoie de un preot, ci probabil și de un îmblânzitor de gânduri – sau psihiatru, cum îi ziceți voi. Deja frustrarea a fost depășită de ceea ce se întâmplă de fapt cu mine.

Așa că cel mai probabil o să accept situațiile cu care mă confrunt fără a le mai pune pe seama blestemelor, căci tot eu mâncam borș acum ceva timp cu „atragi ceea ce gândești”. Păi eu mi-am atras blestemele, dar tot parcă îmi vine să cred că mi le-a și pus cineva forțat – ia că de azi mă dau cu mir când mai ies pe ușă. Și mai mult de atât, o să accept că nimic nu e întâmplător și voi lua totul ca pe niște lecții potrivite în momentele în care aveam cea mai mare nevoie. Așa cum, ultima dată am învățat ce este acela un „bărbat adevărat”, că înălțimea și meseria, dom′le, nu au vreo valoare, dacă mintea nu-ți merge la o conversație cât de cât inteligentă, ori spre o glumă bună care să nu conțină juma′ din organele pe care le deții – sau nu. Așadar, poate și cu blestemele astea e ceva bun până la urmă, de că să privim totul cu regret?

Ei, spre încheiere nu am prea multe de spus. Dar de azi mi-am propus că nu mai sunt blestemată și mai mult de atât, am să evit să mai folosesc acest cuvânt – până nu-mi sare mie muștaru′ (alo, băiatu′, vino să iei borcanul ăla cu muștar dulce de la Teco pe care ți l-am rezervat, că atunci când îl văd, chiar zic că-s blestemată. Dă un semn când vezi asta. Da, da, tu, „ocean eyes”).

Eu și frustrarea mea v-am pupat, mergem să îngropăm blestemele – sperăm să nu dezgropăm altele, ori vreun gagiu pentru frustrarea mea!