pe străzi pavate în bucurești

suntem așa de aproape

cum n-am fost niciodată;

aproape că uneori îți aud

respirația lovindu-se de geam

în timp ce îți rezemi fruntea

de sticla groasă

căutându-mă din privire.

nu mă vezi –

așa cum n-ai văzut

nici lacrimile mele,

așa cum n-ai văzut

nici cum te căutam

într-o disperare nebună

pe străzile pavate cu piatră.

nu m-ai văzut nici zilele trecute

când am trecut pe lângă tine

pe străzile pavate cu piatră,

în timp ce lacrimile mele

se prelungeau fără speranță.

nu mi-ai văzut privirea abătută,

n-ai căutat să vezi

care îmi este traseul,

n-ai știut tu că ne îndreptăm

spre aceeași ușă –

tu pentru că locuiești acolo,

eu pentru că eram pregătită

să-ți livrez o altă scrisoare.

nu căuta sub preș,

nici în cutia poștală,

nu căuta nici să simți

parfumul meu cu tutun

căci n-ai să simți

decât aroma tristă

a amăgelii

pe care o las mereu

în urma mea când trec

prin fața casei tale.

și totuși suntem

atât de aproape

și nu ne vorbim;

suntem mai confuzi

decât am fost

în ploiasa dimineață

de duminică,

februarie.