toate amintirile cu tine

la început număram minutele,

apoi orele,

iar în scurt timp am început

să număr zilele.

nu la mult timp m-am trecut

pe număratul săptămânilor,

iar de azi încep să număr lunile.

să fi fost adevărată

discuția despre Chopin?

mă-ndoiesc să mă lase memoria astfel,

iar de-ar face-o,

probabil ar trebui să uit,

întâi de toate, numele tău.

să uit că într-o zi ți-l rosteam în față,

că mi-l spuneai tu atât de clar

punând accent pe „r”-ul din el,

știind că nu ți-l pot pronunța.

dar nu te-ai supărat și îmi spuneai

că sună chiar drăguț,

lăsând la o parte defectul de vorbire.

ți se părea amuzant felul în care

accentul meu punea stăpânire pe tot

ceea ce însemnai tu;

și astfel toate cuvintele pe care le rosteam

deveneau amuzante și îți plăceau.

mă strângeai mai tare lângă tine

atunci când mă bâlbâiam,

iar eu îmi ascundeam fața în tricoul tău,

rușinată de situație.

ți se părea drăguț și asta,

căci îmi zâmbeai imediat înapoi

lăsând un surâs să-ți scape.

cred că ideal ar fi să număr toate amintirile

pe care le am cu tine,

iar când voi fi pregătită,

să le număr și pe cele pe care

nu le-am putut face, iar așa poate aș înțelege

că sfârșitul a fost atunci când ne-am cunoscut.

cineva spunea să nu mutilăm amintirile frumoase

doar fiindcă am vrea să nu existe,

dar aș întreba cum e posibil așa ceva

când de cele mai multe ori ele sunt atât de triste,

tocmai pentru că nu mai putem crea altele.