Pasiune neîncetată – Capitolul 2

Mereu am avut o plăcere dezinvoltă pentru lucruri ireale, poveşti complicate ce se pot desfăşura doar în mintea mea, pentru fiinţe perfecte şi imperfecte create de mine. Şi totodată am simpatizat acele lucruri drăguţe pe care oamenii le ţin ascunse fără vreun motiv. Aşa că am spus să vă las şi capitolul 2 spre lectură, cunoaştere şi devorare. Haha, dar nu-mi mâncaţi cuvintele! Prologul îl găsiţi aici, iar capitolul 1 aici.

---

Rare au fost zilele în care am avut senzația că totul este roz, că nimeni nu îmi poate strica planurile. Rare sunt momentele acelea când mă trezesc cu un străin la uşă, dar nu un străin de-a dreptul, ci unul cu care, să zicem, am avut contact. Rare sunt momentele în care aduc străini în spațiul meu de desfăşurare. Ei bine, raritățile par a deveni o rutină. Şi iată-mă acum, stând rezemată de uşa dulapului şi căutând ceva de îmbrăcat – de preferat fără vopsea pe material – în timp ce jumătatea de străin din Derek îmi păşeşte, poate, grațios suprafața de lemn de pe jos – podeaua. Aud scârțâitul parchetului tot mai aproape de camera mea şi aş putea jura că Derek se apropie. Trag rapid ceva pe mine ignorând total situația în care sunt pusă. Aranjez rapid umerii bluzei de mătase de un vişiniu pe care am îmbrăcat-o şi pantalonii mulaţi de culoare închisă. Mă privesc în oglindă realizând că nu stă chiar atât de rău părul, ceea ce-mi permite să ies mai repede din cameră. Întorc cheia în uşă şi îl surprind pe Derek foindu-se dintr-o parte în alta a holului. Modul în care îşi ține mâinile în buzunarele pantalonilor şi priveşte în pământ mă face să cred că s-a plictisit îngrozitor de tare preț de câteva minute cât am fost să îmi schimb hainele. Priveşte buclucaş împrejurul sufrageriei, având în vedere că nu există nici un perete care să separe holul de living, captându-şi pe de-a-ntregul atenția asupra buchetului cu trandafiri de pe masă. Zâmbeşte în colțul gurii îndreptându-şi privirea asupra mea.

— Frumoase flori. complimentează el florile, cred.

Păşesc încet până ajung în dreptul lui.

— Ăăă...mulțumesc! De fapt, le-am primit dimineață, adaug fără să mă bâlbâi în vreun fel.

Rânjeşte.

— Vreun admirator secret?

— Cred că da. Nu ştiu de la cine sunt.

Mă întorc pe călcâie îndreptându-mă spre atelier – cu Derek pe urmele mele. Nu suport ideea că trebuie să atingă iar clapele pianului, având în vedere eforul depus pentru a le dezinfecta. Mă opresc în dreptul uşii, care e deja deschisă, lăsând la iveală lavetele şi substanțele dezinfectante. Sar rapid pragul şi strângându-le le aşez pe masa de lucru.

— S-scuze de deranj. Mă confrunt cu nişte vopsea pe parchet, reuşesc eu să mă bâlbâi, întorcându-mă pe călcâie şi rezemându-mă de blatul mesei.

Surâde.

— Nu am venit de la controlul curățeniei, ți-am spus că am uitat cheia de la apartament pe aici pe undeva. Râde spunând toate acestea, în timp ce eu mă ruşinez.

Mă apropii de pian uitându-mă împrejurul lui: nici urmă de cheie.

— Nu am văzut nici o cheie pe aici dimineață, dar poate e un loc unde nu am căutat.

Cu spatele la el mă uit mai bine prin fiecare colțişor. Faptul că ar putea să-şi fi pierdut cheia în casa mea e un adevărat coşmar. De ce tocmai aici? Mă las pe perete, coborând până ating podeaua. Am obosit şi nu doar pentru că îi caut cheia, ci pentru că prezenţa lui aici mă oboseşte mai mult decât mi-aş fi închipuit. Continui să sper că va ieşi de aici de bună voie şi nesilit de nimeni – în special de mine. Pentru că de fiecare dată când îl văd mă cuprinde o stare ciudată de care aş vrea să scap cât mai repede. Ştiu, sunt conştientă că nu m-am îndrăgostit de bărbatul acesta şi sper să nu o fac. Îmi duc genunchii la piept şi mă ghemuiesc strângând tot mai tare. Laşitate, asta mi-aş spune acum. Nu pot fi stăpână pe mine, în casa mea, în spaţiul meu? Îmi las capul pe genunchi, înlăturând fiecare sursă de lumină. Simt cum nişte degete lungi îmi ating umărul, cum îl cuprind şi strâng atât de tare încât aş putea jura că ar vrea să-mi facă rău. Ridic privirea clipind des din cauza stării bruşte la care am fost supusă. Îl surprind pe Derek cum stă în faţa mea şi mă fixează cu privirea. Nici nu am realizat că încă mai era aici sau că s-a apropiatde mine. Şi, O, Dumnezeule, abia acum îi pot observa sclipirea din ochii verde-smarald.

— Scuze, şoptesc întorcându-mi privirea. Nu vreau să mă privească, nici nu are dreptul. Ce ar trebui să vadă? Laşitate pură în ochii mei? Probabil ar fi cel mai stupid lucru să-i dau dreptul să facă asta.

Îl simt, îl simt cum îşi coboară suav degetele pe lungimea braţului meu, desprinzându-se uşor la apropierea de cot. Fac un gest brusc şi îmi retrag braţul.

— Continuăm să căutăm cheia, nu? mă scot rapid, în timp ce mă ridic în capul oaselor, el făcând întocmai ca şi mine.

— Desigur, scuzaţi deranjul. Se scuză el punându-şi mâinile în şolduri. Nu am realizat că poartă cămaşă.

Iar în acest moment mi-aş da o palmă mintală pentru că îmi petrec preţiosul timp căutând o cheie, deşi sunt mai mult ca sigură că nu e aici. Ce să facă şi el? Scuze ca să vină şi să-şi bată joc de faptul că abia am terminat de dezinfectat de pe urmele lui, deşi nu cred că e purtător de vreo boală. Şi chiar dacă ar fi, premuniţia nu strică niciodată.

***

Continuăm să căutăm de vreo oră jumătate. Aş băga mâna în foc că nu e aici amărâta aia de cheie fără de care nu poate intra în apartamentul lui de mare pianist. Dar în acest moment nu îi pot spune nimic, pentru că orice aş zice s-ar întoarce împotriva mea, iar asta se referă la faptul că aş face conversaţie cu el, ceea ce şi eu şi el ştim că e mai puţin posibil.

— Se pare că nu e aici. spune el pe un ton mai mult normal decât dezamăgit.

— Îmi pare rău. Continuă să o cauţi prin maşină sau prin buzunarele sacoului sau pantalonilor. „Iar prin asta am vrut să spun: afară din spaţiul meu!”

— Mulţumesc de sfat, probabil ar cam fi cazul să plec. Mor de foame, iar restaurantele încep să se aglomereze la ora asta.

Ah, va să zică va mânca la restaurant? Păi cum nici eu nu am mâncat ar cam fi cazul să-l urmez. Deşi niciodată nu mi-a plăcut să mănânc într-un spaţiu public singură. Eu am frigiderul cam gol, mi-e foame şi…Dumnezeule, trebuie să o fac!

— Derek, stai! spun mai mult ca o ameninţare la adresa lui, în timp ce el se pregătea să deschidă uşa.

— S-a întâmplat ceva?

— Da, chiar s-a întâmplat. aproape şoptesc, în timp ce privirea lui exprima nedumerire. Ştii, când eşti singur cumperi puţin, doar ca să îţi ajungă suficient. Şi… da! Am cam rămas fără provizii. Nu pot spune nimic, decât că… Te-ai prins, aşa-i?

Îşi mângâie barba şi ridicând din sprâncene începe a zâmbi. Clar a prins ideea.

— Tocmai voiam să te întreb dacă vrei să îmi ţii companie. De obicei nu mănânc singur, nu-mi place. Deşi singurătatea este cea care mi-a ţinut companie în ultimii ani, deci pot spune că m-am cam ataşat de ea. râde uşor la ultima afirmaţie.

Cândva, companie îmi ţinea motanul meu Dukas, dar într-o seară, pe când l-am scos afară, s-a luat după alte pisici şi nu s-a mai întors. Cu el mâncam, dormeam, citeam, pictam. Era cel mai bun pianist pe care îl cunoscusem. Învăţase să se urce pe pian şi să cânte. De fapt, nu prea cânta, mai mult se juca, dar era suficient cât să-mi dau seama cât de mult mă iubea. Probabil numele i se potrivea de minune, îmi aducea aminte de Paul Dukas, compozitorul francez. Blăniţa gri-cenuşie îi era mereu moale şi mă încălzea ori de câte ori veneam îngheţată în iernile geroase. Ochii albaştrii mă fixau şi îmi transmiteau iubire. Ori de câte ori îmi amintesc de el mă cuprind amintirile. Sunt doar două luni de când a dispărut şi încă sper că poate-poate se va întoarce. Aştept să aud cum va zgâria uşa cu gheruţele lui în semn de „am venit acasă”. Acum am rămas doar cu peştele cu care Dukas se înţelegea şi nu a avut vreodată vreun gând de-al face cină.

— Păi, eu sunt gata, doar un moment să-mi iau ceva din cameră. mă scuz aproape lipindu-mă de perete şi îndreptându-mă spre camera mea.

Închizând uşa în urma mea, mă apropii de comodă şi îmi cuprind portofelul cu degetele, dar nu înainte de a îmi mai peria încă o dată părul şi de a pulveriza puţin parfum în zona claviculei şi pe încheieturi. Îmi iau o eşarfă cu imprimeu cu fluturi din dulap pe care o înfăşor în jurul gâtului. Privirea îmi fu aţintită asupra peştişorului meu, căruia azi am uitat să-i dau de mâncare. Presar câţiva fulgişori din mâncarea lui la suprafaţa apei, apoi mă întorc şi ies din cameră.

— Aproape gata! spun cu un entuziasm rar întâlnit la mine.

Râde. Normal că râde. Are şi motive! Şi-a pierdut cheia, bănuieşte că ar fi în apartamentul meu, nu a găsit-o, dar acum se pare că ieşim şi luăm prânzul împreună. Mă voi asigura că vom vorbi despre artă şi doar atât.

Încalţ cizmele scurte de culoare închisă, apoi îmi trag pe umeri paltonul de un mov-satin. Mă ajută să îl aşez, iar asta mă face să inspir apoi să expir o cantitate mare de aer. Atingerea lui e o ameninţare pentru corpul meu. Mă sperii ori de câte ori reconstitui scena când am făcut cunoştinţă şi mi-am cuprins mâna într-a lui. Mă sperie gândul că atingerea lui îmi trimite curenţi puternici în tot corpul.

— Putem pleca, îl anunţ în timp ce aranjez micuţa geantă peste umărul meu. Îndes portofelul şi mai apoi cheile, imediat ce încui uşa de două ori – mi-a plăcut mereu siguranţa.

Coborâm scările şi ajungem în parcarea blocului, unde el se opreşte.

— Mergem cu maşina mea, bine?

Aş vrea să ripostez în acest moment pentru că a sunat mai mult a invitaţie la întâlnire. Şi nu e tocmai o întâlnire, e mai mult prânz în doi, aşa cum bine se obişnuieşte. Îi aprob oferta din cap, care nici măcar nu a fost o ofertă, ci mai mult o poruncă formulată aşa fel încât să nu mă enervez.

Îmi deschide portiera din faţă, iar eu intru în vehicul fără să spun vreo ceva, în timp ce el o închide în urma mea. Îmi las capul pe geamul fumuriu aburind suprafaţa sticloasă. Încep să fac contur cu degetul pe suprafaţa aburită, desenând cerculeţe şi spirale.

— Te rog, semnează-te! Mă voi simţi bine să ştiu că o pictoriţă a desenat pe geamul maşinii mele.

Surâd îndreptându-mi privirea asupra lui, care şi-a poziţionat mâinile pe volanul maşinii, pornind în concomitent motorul. Îmi aruncă o privire blândă, continuând însă să fie atent la cum scote maşina din parcare fără să lovească vreo alta. Îmi îndepărtez o şuviţă de păr şi îl pot observa cum îmi urmăreşte cu discreţie, dar atenţie, mâna. Cum coboară pe lungimea părului. Îmi plimb degetele jucăuş pe geam desenând pe aburi.

Porneşte muzica, pe fundal auzindu-se melodia lui Whitney Houston, I Look To You. Închid ochii şi mă fac confortabilă pe banchetă acoperită cu piele de o culoare crem. Ador melodia şi ador faptul că o ascult acum, când orice fărâmă de siguranţă aproape a pierit. Mă îngrozeşte modul lui de a mă privi şi ar cam fi cazul să-i spun, dar nu acum pentru că profit de melodie.

Parchează maşina în faţa unui restaurant ce pare mai mult din rândul oamenilor bogați, iar acum aş vrea să-i spun că nu sunt prinţesă, deci nu e nevoie să mâncăm tocmai aici, dar nu pot. De ce nu pot nu ştiu. Cu el mi se blochează toate cuvintele şi oricât aș încerca să spun ceva nu reușesc să articulez nici o literă. Timp de câţiva ani am construit un zid împotriva tuturor bărbaţilor care aveau să-mi calce în viaţă, dar am impresia că Derek nu a făcut altceva decât să-l dărâme. Atâţia bărbaţi nu au reuşit la unison, dar a reuşit el singur?

Nici nu observ când îmi deschide portiera şi mă simt stupid. Ies din vehicul aranjându-mi paltonul puţin. Mă simt pe jumătate şi asta poate doar pentru că zidul pe care l-am construit să mă protejeze s-a întors împotriva mea. S-a întors aşa cum se întorc valurile la mal.

Urcăm cele câteva trepte din marmură albă până ajungem în faţa unei uşi de sticlă cu modele mate. Numele Haquette este scris pe uşă şi realizez că nu am fost atentă la acest lucru. Deschide uşa făcându-mi semn să intru, iar eu doar îmi plec capul uşor în semn de mulţumire. Mă opresc din înaintare gândindu-mă că poate are vreun loc al lui, îmi pare că nu e singura dată când mănâncă aici, sau când vine aici. Un chelner se apropie de noi şi dă mâna cu Derek, gest ce-mi confirmă spusa: nu e prima dată când vine aici. Chelnerul ne conduce spre o masă rezervată, de două persoane, expusă lângă un perete de sticlă unde numai perdeaua aurie ne acoperea de văzul lumii. Sau cel puţin aşa sper. De fapt, ce să mai, o perdea nu poate acoperi nimic. Toţi trecătorii ne văd, la naiba, iar asta nu trezeşte decât anxietatea vie în corpul meu.

Tocmai realizez că prietenul, sau mai degrabă chelnerul, a plecat. Ce a fost toată mişcarea aceasta? Întâlnire planificată de azi-noapte? Copilării.

Revine, de data acesta cu două meniuri şi un carneţel.

— Vă las să vă uitaţi? ne întreabă acesta, înmânându-ne meniurile.

— Nu, Ian. se adresează Derek chelnerului.

Încep să intru la bănuială.

Ian, chelnerul, mă priveşte lung cât deschide carneţelul. Apoi, parcă zăpăcit, îl scapă pe jos. Îl ridică iute şi îi zâmbeşte lui Derek, ce este înfricoşător de serios.

Îmi fixez privirea pe Derek, care habar n-am ce plan are, însă eu vreau să mănânc.

— Doreşti ceva, Holly?

Clipesc des, fiindcă am observat că Derek ştie că acesta este semnalul meu când habar n-am ce ar trebui să spun.

— Adu-ne două porţii de Saumon au Champagne, te rog. Şi o sticlă cu un vin deosebit, aşa cum obişnuiesc să cer.

Înclină din cap, iar eu înghit în sec. Nu-mi place peştele, ba chiar îl urăsc, datorită gustului şi nu numai. Îmi stă pe conştiinţă faptul că mănânc din neamurile peştişorului meu. Chelnerul pleacă înainte ca eu să mai apuc să spun ceva. Of!

— S-a întâmplat ceva? întreabă şatenul din faţa mea.

De ce el mă poate privi atât de uşor, ba chiar am impresia că priveşte în mine. A realizat prea uşor că ceva nu e bine, deşi sunt mai mult ca sigură că în acest moment zâmbesc. Sau nu? Îmi muşc buza involuntar.

— Nu îmi place peştele, recunosc ruşinată peste cap.

Se încruntă rezemându-şi bărbia pe coate, după care îmi zâmbeşte.

— Nu-i nimic, acesta sigur îţi va plăcea. E desăvârşit felul în care îl prepară bucătarul de aici. Este somon îmbibat într-un gust nemaipomenit însoţit de şampanie.

— Te cred, însă…

— Te rog, doar încearcă, bine? Nu te oblig să mănânci tot din farfurie, ci doar să guşti. Oricum este pe plata mea.

— O, nu! Nu pot accepta asemenea lucru! Este destul că ai acceptat să mâncăm împreună. Nu poţi plăti pentru mine!

— De fapt, te-am invitat la masă, aşa că o să rămână în vizorul meu.

Printr-un mod straniu, în vorbele lui am simţit: „nu te deranja să plăteşti, scumpo, ştiu că n-ai bani” , lucru ce mă indignă foarte mult.

După câteva minute de aşteptare şi aproape de tăcere între noi, chelnerul soseşte cu mâncarea noastră şi trebuie să recunosc că miroase chiar bine. Studiez atentă preparatul, apoi privirea îmi cade pe Derek ce îmi studiază atent, la rândul lui, reacţia.

— Te rog, mă îndeamnă punându-şi şerveţelul în poală, luând şi desfăcând sticla de vin. Toarnă puţin în pahare, lăsând-o exact de unde a luat-o

Iau tacâmul şi cu o reţinere tai o bucăţică. Derek tocmai ce ia o înghiţitură de vin, dar continuă să mă privească pe deasupra paharului, parcă îndemnându-mă să gust. Odată mărunţit între dinţi, în gura mea are loc o împrăştiere a gustului divin ce îmi inundă toate papilele gustative. Închid ochii involuntar şi continui să savurez intens somonul. Dumnezeule!

— E delicios! rostesc în cele din urmă aproape fără grai.

Îmi evaluează prudent chipul.

— Ştiam c-o să-ţi placă.

Cred că aceasta este a treia oară când mănânc peşte. Nu am mai mâncat de la aproape zece ani, când prima dată m-a obligat mama, iar a doua oară eu singură, gândindu-mă că poate s-a schimbat ceva. Apoi mi-am luat peşti de acvariu, muţi peşti, şi am jurat în faţa lor că nu voi mai mânca peşte cât timp vor trăi ei. Dar uite-mă acum, peste un deceniu şi un pic, cu farfuria cu peşte în faţă. Ador gustul de somon, este o adevărată delicatesă! Iau o înghiţitură din vinul alb aflat în pahar şi realizez cât de gustos este.

— Povesteşte-mi despre tine! mă îndeamnă el ducând la gură o bucăţică din somon.

Mă ruşinez realizând că nu prea obişnuiesc a povesti despre mine. Şi nu sunt singura care ar putea confirma asta.

— Despre mine? Ăăă…nu sunt chiar aşa multe lucruri de ştiut despre mine. Ne rezumăm doar la ce ştii şi tu; pictez.

Lărgeşte un zâmbet arătându-şi dantura perfectă.

— Imposibil! Cu siguranţă ascunzi multe despre tine.

Da, aici a nimerit-o. Dar nu scrie nicăieri că trebuie să-i spun lui despre mine. Am construit acel zid şi pentru a mă menţine oarecum un mister pentru toţi bărbaţii cu care am avut contact. Şi nu au fost chiar puţini. De ce ar trebui să-i spun tocmai lui?

— Ăm, pictez. Am o obsesie pentru animale şi ador pianul, zâmbesc ascunzându-mi privirea la platoul din faţa mea.

Nu întreb nimic, părând dezinteresată de acest subiect. Probabil a prins ideea, pentru că îl văd ridicându-se de pe scaun. Îmi înalţ privirea până ajung să-l privesc adânc în ochi şi aş putea spune că e o adevărată premiere. Continui să menţin liniştea între noi, deşi privirea mea ar da altceva de înţeles.

— Mă duc să dau un telefon. Revin! se scuză el trăgând scaunul puţin în masă.

Aprob din cap şi mă simt uşurată că a terminat, chiar şi pentru câteva minute, cu întrebările legate de mine. Reazem tacâmurile de farfurie şi ridic paharul cu vin pentru a lua încă o înghiţitură. Gustul de somon şi vin este ameţitor de bun şi pentru un moment chiar mă simt tratată ca o prinţesă.

Observ o umbră în stânga mea şi mă repezesc să îmi întorc privirea, lăsând paharul înapoi pe masă. Pentru un moment aş vrea să mor, iar pentru un alt moment aş vrea ca Derek să fie aici.

— A trecut ceva vreme, aşa-i Holly? mi se adresează bărbatul de lângă mine, eu începând să strâng din pumn tot mai tare. Simt cum unghiile îmi creează răni în palmă, dar nu pot face nimic împotriva acestui lucru. Înghit în sec în timp ce respiraţia îmi devine tot mai grea.

Prima dragoste – un eşec total! O mizerie la care am luat parte, mai mult inconştientă fiind. Din cauza bărbatului ce se află în stânga mea am devenit aşa paranoică şi am creat acel zid de protecţie împotriva rasei masculine. Am ştiut mereu că atunci când va sosi prinţul pe cal alb lucrurile se vor schimba; la fel ca și mine. Dar momentan sunt aceeaşi eu: misterul tuturor bărbaţilor.

— A trecut destul de mult timp cât să realizez că nu vreau să te mai întâlnesc vreodată, de ce?

Râde brusc.

— Ce însemnă acel vreodată la tine? Uite că întâmplarea face că ne-am întâlnit. Văd că mănânci în oraş, atipic ţie. Şi nu eşti singură…

Lungeşte ultimul cuvânt apropiindu-se de scaunul lui Derek şi aşezându-se pe el. Tensiunea îmi creşte în vene şi vreau să fug de aici cât mă ţin picioarele, pentru că ştiu că e cel mai oribil lucru să mă aflu cu cineva cu care chiar nu vreau să am de-a face.

— Ce se întâmplă aici? Aud vocea lui Derek, iar la vederea lui, Ryan se ridică şi devine un căţeluş care nu ştie cum să iasă din haita celor mari.

— N-nimic! Salutări încă o dată, Holly! se retrage spunând acestea în timp ce eu râd în pumn.

Mă priveşte lung şi neînţelegător, evitând orice alte obiecte din jur.

— Cine e? Îl cunoşti? întreabă curios, aproape dur chiar.

— Prima iubire, eşecul vieţii mele. spun aproape afectată.

Afectată?! Puţin spus. Omul acela mi-a distrus toate viziunile despre iubire, fericire şi chiar familie. Mi-a arătat cele mai nefericite cazuri de iubire, el fiind unul dintre ele. Nu ştiu ce-a fost în capul meu, nu e decât un bogătaş ce visează la lucruri imposibile. Unul dintre ele fiind chiar eu. Am căzut în braţele sale imediat, iar asta m-a determinat mai târziu să construiesc zidul. Primul contact l-am avut de Anul Nou în urmă cu aproape şapte ani. Eram încă o copilă pe când el era deja trecut de pragul majorităţii. Oricum, ce-a fost a fost. Şi ce va fi rămâne de văzut.

— Ar cam fi cazul să plecăm şi noi, spune Derek. Se ridică de pe scaun şi merge la bar, unde îl salută pe Ian şi îi dă cardul său de credit. În mai puţin de douăzeci de secunde Ian îl înapoiază. Se întoarce înapoi spre masă, luându-şi paltonul.

Ieşim din restaurant şi suntem întâmpinați de un soare tipic unui început de noiembrie. Aproape nici nu am chef de mers cu maşina.

— Ce vreme frumoasă, spune el privind împtrejur. Ai vrea să ne plimbăm? Ar fi păcat să pierzi de o asemenea vreme minunată. Ştii, poate te inspiri pentru vreun tablou nou.

Mijesc ochii zâmbind şi acceptând oferta aprob din cap.

— Şi, ce pasiuni mai ai înafară de pictat?

Mă încrunt.

— Pictatul nu e o pasiune, e meseria mea. Lucrez la o galerie de arte. Dar tu?

— Pianist azi, mâine şi poimâine…şi tot restul vieţii. Îl iubesc pe Chopin, poate el este cel care m-a făcut să-mi placă atât de mult acest instrument minunat. Dar îmi place mult şi fotografia. Cândva eram angajat fotograf pentru evenimente speciale, dar nu m-a pasionat aşa de mult. Îmi place să fotografiez…ăăă…ar-tişti, nu oameni simpli.

— Şi de când nu ai mai fotografiat ce-ţi place? Întreb bucurându-mă de vântul călduţ.

— Jumătate de an, cred. În ultima vreme m-am bazat mult pe muzică, ba chiar am susţinut câteva concerte prin Europa. Unul la Milano, altul la Viena şi încă unul la Berlin.

Rămân surprinsă şi aş vrea să spun că omul acesta chiar are o viaţă reuşită, în comparaţie cu a mea.

— Uau, sincere felicitări! Eu nu ştiu, nu prea m-am lansat.

Se opreşte din mers, iar eu fac întocmai lui.

— Glumeşti?! Habar n-ai câtă lume ţi-a vrut tablourile aseară. Tânjeau la ele, dar ştiau că nu le pot avea.

— Serios?! întreb chiar mirată ştiind că nimeni nu mi-a zis nimic.

Capătă o privire serioasă, dar lasă la iveală umbra unui zâmbet.

— Nu. Eu le-am vrut pe toate, dar trebuia să te fac să te simţi mai bine.

Şi ce bine. Pentru un moment chiar am crezut că vorbeşte serios, dar văd că doar avea chef de glume. Zăresc pancarta cu reclamă la şampon şi realizez că tocmai am ajuns pe strada mea. Mă opresc unind vârfurile picioarelor prin cizmele scurte şi privind în pământ.

— Eu aproape am ajuns. Uite-mi blocul. spun ridicându-mi privirea. Aş fi vrut ca această discuţie să nu se mai termine, poate de dragul de a sta cu el.

— Păi, în acest caz, ar trebui să te las. Aş vrea să te conduc, dar am o cheie de căutat. Zâmbeşte arătându-şi din nou zâmbetul.

— Baftă la căutat cheia şi…ăăă…mulţumesc! Chiar nu trebuia să-mi plăteşti masa, spun mai mult ruşinată.

Zâmbeşte lung continuând să mă privească drept în ochi. Gestul lui mă depăşeşte, dar trec rapid cu vederea.

— Nu, eu îţi mulţumesc! Ne mai auzim! afirmă optimist şi cu un entuziasm destul de atipic rasei masculine. Se întoarce pe călcâie, traversând următoa-rea stradă.

Drumuri separate, alte unghiuri de a privi lumea. Aşa am ajuns noi acum. Ceva e ciudat în toată treaba asta. După atâţia ani de protecţie, am ajuns să cedez unui zâmbet şi unei priviri. În privirea lui zăresc o undă de pasiune combinată cu romantism, reţinere şi putere. Înghit în sec şi-mi trec mâna prin păr.

Fir-ar…