Ultimatum
Pentru că am suferit unui litigiu cu mine însămi din care cu greu am reușit să obțin decizia finală, am spus că ar fi mai bine să-mi scriu gândurile. Să le scriu nedetaliat, încât să mă comport ca într-o situație străina mie. Să acopăr lipsurile cu ceva cu care i-aș sfătui eu pe alții. E așa un paradox cum putem da sfaturi altora, însă devenim atât de incapabili să ne rezolvăm propriile probleme. Mie îmi e greu să ofer celorlaltor oameni sfaturi, pentru că știu că la un moment dat o să figurez a persoană neputincioasă. Nu e tocmai corect folosit „figurez”, adevărul e că noi chiar devenim neputincioși, incapabili de a lua o decizie sau de a iniția o concluzie. Suntem prinși între realitate și vis, dându-ne seama cât de bine ar fi să putem visa mereu, să ne putem trăi viața într-un vis. Dar dacă am avea opțiunea de a alege între vis și realitate, cred că omenirea ar lua-o pe un drum paralel cu cel care i-a fost rânduit.
Cu toții avem delicii, care devin vicii, iar peste puțin timp obsesii. Și deși mi-am dorit să nu devină o obsesie, nici măcar un deliciu, am eșuat. Neputința mea de a face ceva m-a adus într-o stare profundă de meditare. Am ajuns la concluzia că timpul le vindecă pe toate, că am nevoie de timp să obțin o explicație sau chiar o mică informație folositoare. Acest timp nu este stabilit, poate dura ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani. Niciodată nu vom ști. Însă stai departe. „Ca să mă vindec, trebuie să stau departe de ceea ce îmi face rău”, mi-am zis în urmă cu vreo două zile, concluzionând. Și chiar așa și este. Dacă alcoolul te stăpânește, nu poți decât să arunci fiecare picătură care te înconjoară și să te lipsești o vreme de el. Te vei dezobișnui, iar acesta va fi cel mai bun lucru care ți s-ar putea întâmpla. Găsisem mai acum ceva timp un citat care m-a făcut să mă întreb dacă nu care cumva situația mea le este asemănătoare multora: „Ești ca un vin sec. Deși gustul tău îmi face rău, mai beau, pentru că începe să-mi placă”. Ei bine, exact așa este. Iar ultimatumul la care am ajuns este acela de a lăsa timpul să treacă, să fac tot posibilul să mă vindec complet, să uit de „viciile” din trecut și să mă rezum la ceva constructiv mie. Citind o carte, vizionând un film bun sau un serial care îmi place, sunt doar câteva activități care m-au stăpânit, însă care mi-au arătat că e timp pentru altele: pentru mine. Am început să-mi ofer mai mult timp mie, pentru că îl pierdeam sperând la aiureli copilărești, la înțelegere și atenție. Ceea ce nu doar că devenise imposibil, dar deja era o aspirație prea mare. Mi-am oferit timp pentru vindecare și nu doar atât, ci și uitare. Uitarea devenise o aberație la un moment dat, credeam că îmi e imposibil să uit, dar de fapt e atât de ușor să uiți când îți impui asta. Și am făcut-o, dar într-un mod inconștient; mi-am dorit timp pentru mine și am atins două obiective. Iar ultimul obiectiv a fost iertarea, care a venit urmată de consecințe. Iert, dar nu pentru a îți oferi șansa să mă rănești din nou, ci pentru a putea pleca cu inima împăcată din viața ta, bucurându-mă la maximum de a mea. Și o să plec cu tot ce am lăsat în urmă, o să iau totul cu mine. Dacă tu vei avea curajul să te întorci, eu voi fi plecată deja. Pentru totdeauna.
Stai departe. Uită. Iartă.
Pentru totdeauna.
